Azi, m-am întâlnit cu Cristofor în poarta bisericii. Eu plecam, el mă căuta. L-am întrebat de școală, de note, de prieteni. Tâmpite întrebări le mai punem copiilor! Ce-ai mâncat la grădiniță, ce note ai luat la școală, ce lecții s-au mai predat, ți-a fost cald, ți-a fost frig... Ne adresăm cu precădere trupului și, în cazurile fericite, și minții. De sufletul lor nu prea ne pasă. Nu le vedem sentimentele, lacrimile, zâmbetul. Și, mai târziu, ne întrebăm de ce nu se mai deschid. Ce să ne spună? Ce-au mâncat, ce-au băut, dacă le-a fost frig sau cald? Sunt sătui de asemenea răspunsuri.
Când mă pregăteam să plec, mi-a aruncat din senin:
- Doamna, mie îmi venea să plâng atunci, când am coborât din autobuz.
Pentru câteva clipe, am rămas blocată, încercând să aflu ce vrea să-mi
transmită. Apoi, mi-am dat seama că se referea la întoarcerea din excursia în care fusesem împreună.
- De ce, Cristofor?
- Pentru că voiam să nu se mai termine niciodată!

M-a aruncat într-un spațiu/ timp al copilăriei mele, când și eu voiam să nu se mai termine. Fiecare plecare parcă rupea câte un colț de inimă. În fiecare loc, am lăsat câte o parte din mine. În locuri, în oameni, în întâmplări. Fiecare plecare se lăsa cu lacrimi. De cele mai multe ori interioare, nearătate nimănui. Cu ce se vindecă o plecare? Cu o întoarcere? Cu o altă plecare? Poate cu vorbele lui Garcia Marquez: „Nu plânge că s-a terminat, zâmbește că s-a petrecut!” Dar eu nu sunt în stare să mă pliez acestei înțelepciuni nici măcar acum, la anii mei. Cum să o „predau” unui copil de 13-14 ani? Ar suna atât de fals! Precum reclama pe care o face vânzătorul la caviarul din care n-a gustat niciodată. Copiii te prind cu falsurile negreșit, cu un simț al lor care, din păcate, începe să se tocească odată cu vârsta, când învață și ei arta dedublării. Am ales să-i spun adevărul, impresionată de sinceritatea lui:
- Știi, Cristofor, și mie îmi venea să plâng, atunci, când am coborât din autocar.
- De ce, doamna?
- Pentru că voiam să nu se mai termine niciodată.

Doar că între timp, eu am învîțat să transform lacrimile în poezie. Dacă aș fi fost compozitor, probabil aș fi compus un cântec ca acesta... "Je suis malade". Atunci când plec, je suis malade.