pe omul care în copilărie a avut grijă de mine
mai mult decât de sine însuși îl chema vasile
era cu mult mai în vârstă decât mine
și decât numărătoarea comunistă
pe care n-o lua în seamă nici el nici toți ai lui
nu se știe cine pe cine îl făcea ipocrit
cu mâna pe inimă afirm că de la el am înțeles
răstălmăcirea mesianică ipocrizie paște și oile mele
ale mele mai ales dacă pe drum treceau alde tovarășii
râzând prostește de zevzecul de vasile
omul cu un râs mai contagios decât al lui amza
săpând de nebun o fântână mai adâncă decât satul
trebuie să spun că avea un fel al lui tare ciudat
aproape că nu dormea niciodată fiind atât de puternic
încât putea aduce de la caua pe coromâslă șase găleți
pline ochi să susțină singur căpriorii de la casa nouă
ori pe cei de telegraf prăbușiți ca sălciile
după trecerea crivățului în februarie
aveam șase ani când a început să mă sculpteze
și să sape la fântâna lui milarepa cum o alinta
la șapte ani aveam deja bust și aproape
nici nu mai încăpeam în tunelul secret
în care-și adăpostea tainic statuietele și revelațiile
viziunea lui despre mine era o statuietă din lemn de agud
mai împlinită decât mine și dreptunghiulară
care-i ținea de urât și despre care spunea
că nu crește decât udată cu lacrimile lui milarepa
cocoțat pe acoperișul lumii ca -ntr-un pom ale cărui roade
verzi-albinoase îi înlocuiseră sângele și trupul magic
sfârșitul poemului a început într-o sâmbătă
când vasile a scăpat lanțul săpător în fântână
trei săptămâni și mai bine ne-am chinuit să-l proțăpim
ca-n deșert să găsim o oază sub care vasile în drum
spre străvechiul babilon îngenunchease
saint exupery nu terminase citadela
însă vasile mi-o povestea și mie
hei-rup mai trânteam și eu câte-o prostie
el era sinele meu mai profund decât mine
și pe care l-am înțeles foarte târziu
eu am săpat mai adânc decât el
eu am dat de apă ca milarepa
el a rămas cu fântâna trecutului om din mine
la care a trudit fără să-și dea seama
cineva care cândva purta numele meu
părându-mi a fi siamez