Eram ca un cal fără stăpân; greu de zis că cineva ar putea pune căpăstrul pe mine. Nu sunt decât un bolnav fără margini ce-și vrea drepturile! Dați-mi medicamentele și vă arăt eu vouă! Îmi venea să strig în fiecare zi ca scos din minți. Ce făceam să devin mai bun!? Să nu mai fiu istorie de plâns, care până la urmă nu-i decât o biată poveste romanțată fără gust. Eu eram și trăiam istoria ce avea să-și piardă realitatea odată cu trecerea mea. Oare unde am greșit luându-mi liber pentru ce avea să-mi dea Dumnezeu mai bun, intrarea în biblioteca spațială! Și acum uite că e înghesuială la ușa din față și nu mai sunt locuri!
Din ce în ce mai mulți oportuniști vin să se scalde în citirile virgine ale bibliotecii și devin mai calzi pentru că au intrat nevinovați sau doar previziunile Marelui au fost greșite. Ce să-i faci, mai este și D-lui obosit! Scabros este faptul că ai biletul cu care aștepți la intrare și înăuntru ce să vezi, te alegi cu o povestioară de doi lei pe care aproape nimeni nu vrea să o citească sau interpreteze pe pământ. Rămâi interzis și te întrebi: ce se-ntâmplă cu tine, de ce nu ți-ai luat toate măsurile de precauție? Ce bine ar fi dacă ți-ai alege singur operele, te-ai fălii și tu ca un Shakespeare sau eu știu ca un Jules Verne, dar nu, primești volumul sau poate doar un capitol dintr-o poveste care de-abia îi vezi conturul și mergi mai departe ca un sugar neștiind ce te așteaptă. Opriți trăsura să mă dau jos! Te trezești țipând și constați cu teamă că nu ești în secolul potrivit așteptând să cobori în Dristor după cum spune o voce frumoasă în difuzoarele metroului.
Parchezi fără voie calul la intrarea în bloc și o iei mai departe la sănătoasa cu ce-ți oferă pagina următoare. La un moment dat te simți tare ruginit și ceri o pauză. Ei de-atunci încep problemele adevărate, pentru că pauza nu ți se acordă și-ți este aruncat următorul capitol pe care-l primești zâmbind din mâinile Lui. Zâmbești pentru că n-ai încotro, vrând să amâni, dar degetul arătător se întinde și-ți spune să continui că altfel… ai încurcat-o! Îți spui bine, bine!... pentru că nu-L poți refuza pe stăpân și continui zâmbind de acum pentru că are să vadă El ce iese când o vei scrie schimbând după propriul plac pe ici pe colo povestea în locurile esențiale mai ales. Curios, că El nu se supără, ba chiar zâmbește liniștit, abia după ce citesc pagina cu pricina o rup nervos pentru că nu-i găsesc înțelesul. Mă apuc nervos de lucru și-L văd cum stă cu mâinile încrucișate în sân liniștit aruncându-mi o privire blândă, semn că m-a iertat.
Simt că mă duc la balamuc, dar n-am ce face! Am intrat într-o horă periculoasă și trebuie să continui pironit la masa de scris. Sunt tot numai ochi, iar mintea-mi joacă feste de acum, ocolindu-mă pe unde vrea cartea. Mă predau în cele din urmă și arunc totul deoparte nemaiputând. De data aceasta o mână blândă îmi este pusă pe umăr și din nou sunt sfătuit să continui până ce se încheie ultima pagină cu sfârșit. De data aceasta îmi arată ultimul capitol, ba chiar îmi dă voie să-l răsfoiesc și mă apuc din nou de treabă plăcându-mi ce am văzut. Vreau să termin munca aceasta care pare fără sfârșit, devenind o obsesie și până la urmă reușesc să pun ultimul cuvânt pe pagină. Caut autorul ca să-l trec de față cu El, dar îmi indică să pun numele meu pe toată mâzgăleala ce am făcut-o. Până la urmă îl pun măcar pentru chinul prin care am trecut pentru râcâiala ce am realizat-o pe colile albe. Curios, se petrece un lucru ciudat, imediat ce mi-am trecut numele pe ultima pagină, cartea dispare în mâinile Lui și simt ceva viu într-ale mele. O bucurie înspăimântătoare îmi face cu mâna, răspund aproape tremurând la salut și mă așez din nou pe banca de așteptare care este din ce în ce mai lungă. Mă uit către cerul senin și zâmbesc la soarele molcom care mă încălzește. Sunt eu eroul principal din… nu m-ați recunoscut! Mă aud dintr-o dată strigând, dar degeaba, nu este decât ecoul din urechile lor adormite. Ca un paladin mă retrag în așteptarea plănuitoare pentru noi aventuri, cu toate că sunt la pământ deznădăjduit.