Am observat că mulți oameni sunt mai interesați de imagine decât de propriul comportament. Să ajungă mai repede în față, fără să se întrebe dacă merită sau nu. Ne interesează, ne obsedează impresia pe care o facem asupra celorlalți dar neglijăm cultivarea propriilor virtuți. Judecăm cu exigență minusurile semenilor dar pe ale noastre încercăm să le acoperim, nu să le lichidăm. Adică vedem paiul din ochiul aproapelui dar nu vedem bârna din propriii noștri ochi.
Să ne privim chipul în oglinzi hiperbolizante dacă se poate, dar oricum concave. Celorlalți le rezervăm numai oglinzile convexe ca să nu se umfle (și ei) în pene.
Senzația de adulare pe care ne-o oferă vizibilitatea proprie, ne e mai de preț decât criteriul valoric propriu zis. Dar în același timp, ignorăm pe cei care au merite reale dar refuză pasul înainte și aceștia ajung cu timpul să ne incomodeze.
Se spune despre inteligență că este limitată la nivelul planetei. Adică atâta cât a dat Dumnezeu. Dar că prostia ar fi nelimitată. Și din cauza dorinței de a ieși cât mai repede în față, sărim peste cal și în loc să ajungem unde ne-am propus, ne trezim de fapt acolo unde nu ne-am dorit.
Un personaj copil din Branislav Nușici când nu reușea să învețe definiția ipotenuzei din manual, i-a spus cu năduf unei mătușe cârcotașe: - Ești o ipotenuză!
Și ulterior aceasta a refuzat să primească scuzele de rigoare ale familiei copilului, murind cu convingerea că ipotenuza trebuie să fie ceva tare monstruos.
Ne-am învățat să alergăm după plăcere, trai bun și confort. Dar numai după ce trecem printr-o perioadă de lipsuri, greutăți și suferință, ne dăm seama că acestea ne-au fost mult mai de folos decât celelalte. Că, de fapt, suferința înalță prin cultivarea virtuților iar averea coboară. Nu prin esența ei - dacă este cinstit agonisită - cât prin devierea noastră comportamentală. Închidem ochii la suferința celor de lângă noi împietrindu-n inimile când este vorba să sărim în ajutorul lor.
- De ce l-ai bătut Ionele pe Gigel că el este mai mic ca tine?
- Fiindcă m-a jignit, mamă.
- Cum ți-a spus?
- Mă’ da „inteligent” mai ești!
Merge omul pe stradă și cade din neatenție. Se ridică imediat spunându-și în gând: tebuie să fiu mai atent! Dar când e vorba de chestiuni atât de importante, esențiale pentru viață, închidem ochii. La fel cum face struțul când intuiește un pericol. Struțul bagă capul în nisip dar asta nu îndepărtează pericolul.
Vedeți că și struțul ajunge uneori să ne dea lecții?!