Carnetul de conducere

Nu-mi vine să cred, viața îți rezervă foarte multe surprize! În România vremurilor grele, înainte de anul 1991 nici nu visam că voi conduce în Israel o mașină. Visul meu de atunci era să câștig o mașină la loto, mai apoi s-o vopsesc în roz și s-o montez în holul meu cel mare...și să dorm în ea... Pentru că altfel nu aveam cum să-mi cumpăr o mașină, decât să fii dat banii și să aștept ani de-a rândul pe o lista de priorități. Dar nici nu era cazul să mă înscriu. Nici nu merita. Benzina nu era și, pe de-asupra o săptămână circulau mașinile cu număr "cu soț" iar cealaltă săptămână numerele" fără soț ". Iar eu aveam soț și copiii de crescut.
Deci, cum mi-am luat eu carnetul de conducere în Israel e subiect de film. Prima dată ca "ola hadașa" adică nou venită în țară, profesorul de conducere m-a întrebat " de unde am aterizat" pentru că a remarcat că nu cunosc cartierele din Haifa și pe unde trebuia să circul. Cel mai mult m-a impresionat că a încercat să învețe românește, pentru că nu aveam nicio reacție la cuvintele spuse în ivrit. Până la urmă a învățat el românește spunându-mi "dreapta, stânga" scriindu-și pe ușă cuvintele să nu le uite...Nu de alta puteam provoca un accident de mașină...Nu mai spun ce accent avea. Mă distra copios pronunția lui.
Testul l-am dat după vreo 50 de ore. Vorba vine, 50 de ore. Fiecare oră costa 80 de sekeli însă conduceam numai vreo 45 de minute. Mașina trebuia să ajungă la alt elev luându-l din fața casei, mai mult, lua benzină pe timpul meu. Așa că lucrurile s-au precipitat Emoțiile m-au copleșit când verificatorul a intrat în mașină. "Stânga" mea nu era stânga lui deci am picat cu succes! A urmat încă multe lecții
cu întrerupere mare. Cică așa erau legile. Am avut timp să ajung la Paris la fratele meu care conducea cu viteză incredibilă. A ajuns uneori și la 130 de km . Încât, odată la coborârea din mașină mi s-au tăiat picioarele și am căzut în genunchi.
Așa că la testul numărul" 7 "am luat examenul. Mare minune...considerându-mă anti-talent. La 40 de km-pe oră mi s-a părut însă" floare la ureche "condusul. Învățasem de la fratele meu să conduc cu ochii. Mai mult, profesorul a observat că sunt emotivă când mi se spune că am test. Așa că nu m-a anunțat că am verificator în mașină. La fel mi s-a întâmplat și la un concert de vioară. Fiind emotivă, vioara îmi tremura în mână odată cu piciorul. Din acest motiv am preferat să cânt numai în orchestră. Cutia de rezonanță a vieții mele. Acolo mă puteam desfășura... Marii anonimi e și prima mea carte de poezie.Titlul e sugerat de emotivitate. Nu puteam fi artistă. Alții sunt numai artiști și se complac în stilul ăsta ca scriitori. Nu mai spun ca poetă nu-mi pot recita propriile poeme...Mă împleticesc, cuvintele îmi dispar din fața ochilor...

Tesul numarul 7...a fost norocos. Cred că de asta am și 7 nepoți...e tot numărul meu favorit. Deja folosesc maîina rațional, adică pentru serviciu și să-mi plimb nepoții. Sunt o șoferiță bună atât timp cât verificatorul, adică soțul meu nu e în mașină
Bianca Marcovici