a treia zi de Paști
mă găsește într-un autobuz aglomerat.
nu știu ce caut, poate fericirea.
cum care?
fructul acela furat din pomul altuia când ai la îndemână grădina.
deci, cum spuneam, autobuz aglomerat,
oameni cu ochi adânciți de băutură
și suflete cârpite, duhnesc zgomotos,
limbajul lor n-are nimic în comun cu dumnezeirea.
ce Paști? ce înviere? prilejul de a înjura le aduce împlinirea ,
îmi vine să vomit.
să-mi ascund sila, îmi lipesc nasul de geam,
simt că-mi cresc gheare,
aș scurma podeaua să pot evada.
stațiile se înădesc, lanț de carne vie,
între o durere și alta se înalță temple de tăcere,
mirosurile se schimbă,
doar nebunia rămâne acidă.

„ ne-au furat, domnilor, ne-au furat!
ce-au făcut pentru noi ?
ne-au drăcuit, ne-au omorât bătrânii și copii!
îl chem pe fiu-meu cu mitraliera să-i împuște pe toți!
a luptat în Kosovo...
mi-au dat o medalie când mi l-au adus acasă mort.
ce să fac, domnilor, cu ea?!
nu-mi ține nici de foame și nu mi-l aduce înapoi ”.

vocea puternică e a unei mamaie cu inima zdrențuită.
mi-e rău.
îmi vine să o iau în brațe,
să o iau la fugă peste galaxii.

învăț încă să conviețuiesc cu mine, cu ei
sărmani nebuni aruncați pe-o tablă de șah
capetele noastre sunt zaruri cu care se joacă râzând
alții mai nebuni dar cu diplome.

cineva mă bate pe umăr
„ îmi faci loc? ”
„ cobor la prima ”.