Sfântul Ioan s-a născut în sec.XV sau prima jumătate a sec.XVI-lea în satul Silvașul de Sus din Þara Hațegului și a intrat de tânăr în obștea mănăstirii Prislop, aflată în mijlocul unei păduri de mesteceni. Mănăstirea se pare că a fost ridicată de sfântul Nicodim de la Tismana sau de ucenicii săi, pe locul unei alteia mai vechi care se dărâmase.
Aici fost tuns în călugărie și s-a nevoit mai mulți ani în post, privegheri și neîncetate rugăciuni după care, dorind să ducă o viață în isihie, cu mai aspre nevoințe, s-a retras la circa 500 metri mai sus de mănăstire, pe malul râului Silvuț, într-o zonă împădurită, și de o frumusețe deosebită.
Și a petrecut astfel, departe de zarva cea deșartă a lumii, un număr de ani, rugându-se neîncetat pentru mântuirea sufletului său dar și pentru sufletele cele chinuite ale semenilor. Aici s-a luptat necontenit cu frigul iernilor geroase, cu ajunările, cu lipsurile de tot felul dar mai ales cu ispitele diavolilor care-l amăgeau cu vedenii și năluciri de tot felul, cu duhul desfrânătii și al slavei deșarte, căutând să-l întoarcă de pe drumul cel bun și să-l izgonească din nou în lume. Pentru că diavolii nu ispitesc pe cei păcătoși, ale căror suflete se află deja în stăpânirea lor. Primise de la Dumnezeu darul vindecărilor și multă lume din satele apropiate venea la dânsul luând tămăduire.
Într-una din zile, pe când sfântul cioplea cu dalta o fereastră la chilia sa, un vânător de pe versantul celălalt al peșterii, crezând că are de-a face cu vreo sălbăticiune, l-a împușcat curmându-i viața. Au venit sătenii și l-au ridicat pentru cinstita înmormântare dar pentru că vestea petrecerii lui minunate depășise de mult hotarele Þării Hațegului, au venit și niște călugări din Muntenia, nu se mai știe exact de la care mănăstire și au luat trupul sfântului ducându-l cu ei ca pe o comoară de neprețuit. Așa se face că astăzi nu se cunoaște locul unde se odihnesc moaștele sale. Este proslăvit ca tămăduitor și făcător de minuni.
Despre petrecerea sfântului Ioan de la Prislop vorbesc și versurile unei poezii scrise de un călugăr pe nume Efrem, probabil după 1776, intitulată „Plângerea Mănăstirii Ppislop”.
Sfântul sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în luna iunie 1992 cu dată de prăznuire la 13 septembrie.