lăsând să se scuture penele ascunse privirilor
praful lor risipindu-se printre frunzele trupului
culorile, ele, reușind să primenească nemișcarea, griul
se ambiționa să crească un verde pal, măcar
peste tot era o primăvară tomnatică, de gri și
nu-mi mai pot acorda corzile răsfrânte peste grif
tușeurile au falseuri de-un verde frust, spre tonuri gri
pânzele, faldurile, aduc a cortină de bâlci
se-împerechează cu notele strâmbe, cu noi
cu tot ce se destramă, cu disperarea moștenirii tăcerii
măsor delicat distanța dintre lacrimă și ce-a rămas,
e-o măsură teribilă, e-o cale a morții, intangibilă,
prezentă, dar nu pot să cred că noi trăim
durerea, ea durerea este un poem în tonuri de verde pal
poemul nu se usucă, are culoarea aceea...