Precum o minge de yo-yo albastră, pământul trage înainte și înapoi către pumnul unui copil. Copilul e mulțumit ca Dumnezeu înainte de ziua a șaptea. Plouă cu indiferență de vreo câteva ore și e încă primăvară. Toți oamenii binecuvântați să fie singuri stau ca semințele și dospesc în găoace fără speranța unui răsărit.

Un întreg cartier de biserici elegante, lustruite și poleite, s-a ridicat peste inimi. Nu mai este loc de toalete publice, nu mai sunt rigole pentru cerșetori. Ei dorm în picioare, umăr lângă umăr, cu ochii scobiți de foame și sete. Miroase din nou a suflete moarte, cad toate din pomul vieții ca niște mere coapte pe plită, sfârâie, împroașcă zeamă și crapă în coajă. Miezul iese la lumină de parcă ar fi puroi sub lama chirurgului. Un potop de suflete e șters din nou din catastif.

Mă întorc de la piață cu sacoșele goale. Vecina mea are azi un zâmbet dulce –amar ca un fir de ață tras din tivul fustei. Bătrânica de la etaj a răposat. Avea poeziile ei cu rimă publicate la editura Eminescu și fotografia din tinerețe pe coperta cărții. Cerșea câte o farfurie de supă și împărțea cu pisicile din curtea blocului. Mi-a dat și mie o carte cu autograf, de mi se rupea inima de milă. Când aflu că a murit încă un om binecuvântat să fie singur, parcă aș apăsa cu degetul mare într-o pară prea coaptă. Fără să vreau, tot rămâne o gropiță, și fructul nu mai are gust de miere.

În camera mea miroase tot mai mult a mucegai. Dormitorul e o cămară cu fructe putrede în așternut. Pesemne că primăvara asta voi rămâne tot vierme, înainte să fiu furnica prizonieră într-un mușuroi părăsit. Din carnea mea albă vor gusta numai vrăbiile grase din curtea vreunei mânăstiri. Nimeni nu scapă din groapa comună, în afară de cei care știu să sape.