când le-am arătat cunoscuților ultima fotografie cu ra
toți au căzut în genunchi crezând că m-am zeificat
era ora amiezii și-i bătuse pe toți soarele cu atâta putere
încât mă cuprinsese o neliniște morbidă în fața existenței
cu mult mai puternică decât prosternarea alor mei în fața
vicisitudinilor provocate de vameșii vieții și ai morții
strigătul meu de disperare a depășit cu mult strigătul lui edvard munch
când m-am uitat pe internet să văd câte milioane de euro mai costă
piramida mai mică pe unde mă piteam când mă jucam de-a egiptenii
se mai prăbuși puțin inexplicabil amortizată de alte strigăte
ca niște uriașe airbaguri susținând iluzia libertății și a demnității
mai mult decât vorbele somnolente ale politicienilor
depunându-și jurământul către patria-mamă
după ce m-am mai liniștit am început să luminez
din ce în ce mai tare până ce pământul a devenit nisipos
și nilul și-a scuturat crocodilii prin subteranele speciei
de ce vor fi vrând să plece cu toții în vacanțe exotice
acesta nu este răspunsul la frumusețea unui epos netrucat
care poruncește bunătății să-i iert pe toți cei care mi-au greșit
pentru tine, doamne, nedospiți ca azima
nu am fost pregătit pentru atâta singurătate
niciodată nu am crezut că pot îmblânzi ciclopii
doamne tu ai știut inima mea și teama mea de a nu greși în spirit
a curs prin sângele meu până ce cuvintele au devenit
totuna cu globulele albe și roșii închegându-se ca diamantul
de aceea cuvântul meu e mai puternic peste tot pământul
mai greu decât mine și decât toți cei care au fost ca mine
de aceea eu nu mai pot rosti niciun cuvânt fără tine dumnezeul meu
din iluzia că pot trece sub tăcere obscenitatea scanată a imbecilității
l-am visat pe che guevara cu un semn vinețiu în frunte
semnul era aidoma unui glonț care declanșase o revoluție
m-am uitat spre răsărit și i-am văzut coșciugul purtat de câinii –gringo
mușcând din trupul invizibil al fiecărei zile translucide
în care nedreptatea răsare și apune cu sfâșiere eroică
am vrut să mă uit înspre apus să număr șirul de pași infiniți ai șerpașului
spre acoperișul lumii căruia îi este indiferent din tată-n fiu
înspre care parte a soarelui-răsare se uită la mine
și la toți temerarii cu nepăsarea lui buddha spre alcătuirea
veșnic strâmbă a acestei lumi umblând pe drumuri suspendate
cărora le vom zice mai departe înalte idealuri