frumusețea urmelor aspre pe zăpada aspră
căzând perpendicular pe vieți în ascensiune grea
aș vrut să ți-o arăt în loc de bun rămas
printre descreierați a căror umbră în retragere
topește zăpezile unui destin la care nimeni altcineva
nu ne va putea urma să contemple vertical aproape abrupt
intensitatea unui ideal ce o dată atins schimbă lumea
și în loc ca acea lume să privească cu admirație și evlavie
singura ei replică este aceea nu de a escala muntele
ci de a se adăposti de furia strămoșilor ieșiți din morminte
pentru a-și deplânge admiratorii nevrednici
numărul lor fabulos ce nu a fost trecut în cartea numerilor
lumea se schimbă fără a cere voie nimănui
și mai ales fără a cere voie celor ca noi
în lume există atât de mulți învățați încât
prostia ar trebuie să capoteze până la ora înserării
ritmul haotic care provoacă invazia duhurilor necurate
prin văzduhuri incerte face să locuim cu toții un târâm provizoriu
prin moarte înțelegând faptul că nu te-ai uitat la un meci de fotbal
bunăoară când s-a retras stră-stră-bunicul de pe teatrul viselor cu diavoli roșii
un fel de metaforă a performanței mai mult sau mai puțin scandaloase
adevăratul chip demonic al acestei lumi nu se poate înțelege lesne
ar fi trebuit să fii în același compartiment cu cosmin preda
și să vezi dintr-o dată cerul întunecându-se și o putere
gigantică neagră și zâmbitoare lăbărțându-se perfid pe cerul senin
cum zâmbeau creolele lui baudelaire înainte de a-i da binețe lui satanael
definit prin conceptul de spleen traductibil de fiecare dată altfel și altfel
în funcție de incapacitatea omului de a percepe bucuria spiritului
în revelație completă inefabilă îmi amintesc
că aveam șapte ceasuri deșteptătoare
câte unul de fiecare cameră potrivit astfel încât să dea deșteptarea
când răsare cea mai apropiată o stea pe cel mai apropiat cer
al nopții de vară al vieții la țară cum stelele răsăreau rând pe rând
fiecare ceas anunțând ivirea altei stele rămâneam mereu treji
pentru a nu risipi nicio clipă din timpul străin ce ne-a fost hărăzit
ascultând simfonia stelelelor steaua lui paganini apusese demult
steaua lui tcheaikovski se mutase într-o lebădă neagră
și fiind prea grăbiți am ales steaua –ntinerită a lui baudelaire
rugându-ne găurilor negre să fie ultima dată ca pentru prima dată
când nimeni nu poate muri fără nume de o fericire nocturnă idilică
amintirea mea despre lucruri este sumară
și irelevantă de factură veterotestamentară
Domnul este începutul casei omului și sfatul Celui Prea Înalt
Înțelepciunea ar fi trebuit să scriu frica de Dumnezeu
dar cum m-am simțit întotdeauna infim față de INFINIT
rațiunea mi s-a blocat și niciun sinonim din toate limbile pământului
NU POATE FI ALÃTURAT DOMNULUI DUMNEZEULUI CELUI VIU
remușcări prea grele mă cuprind față de convorbiri cu oameni cinici
pe care n-ar fi trebuit să-i cunosc nici măcar pe front
convorbiri cinice oameni cinici a căror singură rațiune de a exista
era să demoleze tot ce s-a construit pe cerul senin
din ochii pruncului nenăscut candoarea nenăscută
plânsetul dintr-o lume tribală
gașca pe care o tot pomenim sociologic
este de fapt tribul ce-și delimitează în formule taboo
dreptul la o pradă pe cinste inversând scara valorilor
toți coboară după o ciozvârtă pe pământ
i se opune lacrima imensă a cerului
un fel de clopot gigantic la care cântă miliarde de îngeri
pe pământul singur am vrut să te caut