Intram în bucătăria comună seara când oboseala îmi mușca timpanele ca un zgârci pocnind ritmic în ureche. Gândacii roșii mișunau printre cleiuri vechi, flăcările fâsâiau spasmodic. Mirosul de arsură și gaz mă pătrundea până la os. Începusem să fumez țigări Assos, la modă pe vremea aceea. O colegă de cămin de la altă facultate se sprijinea cu coatele de masa murdară și îmi zâmbea povestindu-mi viața ei. Avea dinții deja înnegriți. Nimeni nu gătea mâncare acolo. Aveam reșouri, fierbeam spaghetti, ceaiuri, supă la plic sau mergeam la cantina studențească unde abonamentul era cam scump. Odată am primit cadou de la o colegă unguroaică câteva bonuri de masă la o cantină dintr-un liceu cu internat. Am mers singură pe o stradă lăturalnică și abia am îndrăznit să intru. Parcă nu îmi venea la îndemână să merg să mănânc singură printre alții, elevi de liceu și tineri de diferite vârste. A fost singura dată când m-am dus acolo, am aruncat celelalte bonuri. Abia după ani m-am gândit că poate acesta era motivul darului primit: mâncarea puțină și mizerabilă chiar la masa de prânz. Stăteam cu farfuria în față, cu felia de salam gras prăjit în ou, legănându-l cu furculița în sosul de mazăre. Atât era tot prânzul. Nu m-am abonat la cantina cealaltă și am început să mă plimb de colo până colo prin oraș, consumându-mi banii de la CEC pe cozonaci gustoși cu mult mac, prăjituri cu cremă de castane și celebrele plăcinte ardelenești cu brânză sărată. Am început să mă îngraș, am crescut rapid cu zece kilograme, și datorită stresului zilnic al vieții de boboc la facultate. O colegă de cameră mi-a spus verde-n față: de ce te-ai îngrășat așa Moni, noi toate ziceam de tine că ești o fată așa frumoasă...erai. Poate că așa era, cu dimensiunile mele de top model și chipul tânăr aveam poate un farmec al meu. Oricum nu mă interesa acest lucru, aveam multe alte probleme.
....................................................................................
După ce mă îngrășasem, mă deranja și mai mult baia comună. După baie nu îmi plăcea să apar dezbrăcată. Celorlalte nu le păsa. Eu mă chinuiam să mă ascund de ele, ieșeam cu chiu cu vai, cu hainele pe jumătate ude din cabina de duș. Acolo și spălam toate rufele la mână, în aburii comunității. Apoi le întindeam în cameră în holul mic de la intrare. Dormeam pe paturi ca de spital, dar saltelele erau destul de bune. La început eram patru, adică cinci, fiindcă o colegă avea un apendice masculin și dormeau împreună în patul îngust (înainte să se îngrașe și ea). Încercam să nu mă gândesc atunci, dar era desigur imoral, stăteam într-un cămin de fete, nu știu cum ajunsese ea acolo cu persoana indexată ei. Prietenul ei era un tânăr cu glas blând și mare asemănare cu portretul lui Eminescu în tinerețe. După mai multe săptămâni o altă colegă (mai mare cu vreo trei ani ca mine) a dat-o afară. I s-a dat o altă cameră la un etaj superior.
În fața geamului aveam priveliște spre un cămin de băieți. Noaptea se fofilau în fața geamului nostru și aruncau vorbe porcoase. Fetele celelalte dormeau, eu nu aveam somn. Mă duceam la fereastră și atunci îi vedeam cum fug care încotro, ascunzându-se să nu îi văd. Mă întorceam la pat și priveam păpușile mele mici de plastic pe care le adusesem de la București să îmi țină companie. Câteodată ascultam radioul.
Fetele de deasupra făceau adesea gimnastică aerobică și aveam destul zgomot.
.......................................................................................
Cursurile la facultate nu au început la termen. Am așteptat săptămâni în șir, fiindcă se făceau restructurări după revoluția din 1989. Era atunci în toamna lui 1990. Invidiam pe cei care citeau la biblioteca centrală universitară, îi dădeam târcoale uneori. O colegă m-a luat odată de braț și m-a dus la casa studenților la discotecă într-o seară. Abia am ieșit de acolo, era imposibil să respiri normal, darmite să dansezi. Altădată am intrat acolo singură, dezorientată, și am nimerit în plină sesiune a partidului România Mare. Am ieșit teafără și nevătămată.
Mă plimbam uneori în oraș, neavând ce face. Admiram arhitectura centrului vechi, visam să merg la un concert de orgă la o biserică veche, dar nu am avut noroc. Vizitam anticariatele, visam să îmi cumpăr cărți. Erau multe restructurări în oraș. Clubul pentru cursuri de fotografi amatori (studențesc) nu s-a deschis tot anul. Și acolo râvneam să intru. Se deschideau buticuri și mici restaurante, dar pentru o studentă străină, singură ca mine, era greu să afle ceva de lucru. Oamenii făceau coadă imensă în fața centrului de emigrări. Dacă mă prindea ploaia îmi cumpăram umbrelă. M-am gospodărit ceva mai bine în timp, mi-am luat lighene mari și pătură și haine mai largi din oraș. Într-o zi am nimerit la un concert gratuit de muzică de cameră care m-a fascinat, unde l-am văzut și pe un violonist care fusese vecin cu mine când stăteam la gazdă înainte de examenul de intrare. În altă zi am fost la operă la un teatru chinezesc.
Mi-am cumpărat totuși o Biblie de la librăria din centru și tot acolo am fost fericită să ajut o femeie bătrână să își care cumpărăturile. M-am întâlnit brusc cu o fostă colegă din liceu care intrase și ea la facultate acolo, dar nu am ținut legătura. La fel, am întâlnit foști prieteni de joacă din satul bunicilor, coincidențe care pe vremea aceea mă uimeau enorm.

Ciudat este că, deși eram grasă, un tânăr m-a invitat totuși la plimbare. Mai fusese altul când eram încă suplă, care de la prima întâlnire a încercat să mă sărute și eu l-am respins. Ambii aveau același nume, Doru. Primul individ îmi dădea dureri de cap. Fetele de la cămin mi-au spus că nu e normal să ies cu el, fiindcă eram prea frumoasă pentru el! Oricum nu l-am văzut decât de două ori.
Cel de-al doilea m-a dus pe Cetățuie. Încerca să mă ia de mână, părea înfumurat și făcea pe stăpânul. Începuse să îmi vorbească despre viața de familie într-un mod semiștiințific. Sau spunea că vroia să avem o relație îndelungată. Oricum și pe acela l-am respins după o întâlnire, dar am dat de bucluc. A venit la mine în cameră și a făcut scandal. Era extrem de vexat și eu nu înțelegeam de ce. Până la urmă am scăpat de el, dar cu greu, deși i-am explicat frumos că eu nu eram pregătită să intru într-o relație de durată cu el și că nu voiam să îl amăgesc până mai târziu.
..............................................................................................................................................
Au fost zile dulci-amare în care aveam bucuria de a nu fi împreună cu părinții. Ei nu m-au vizitat nicodată acolo, eu am venit la București numai de câteva ori. Mama îmi trimitea uneori pachete cu hrană prin poștă, le ridicam de la oficiul poștal de lângă cămine. A trimis prin cineva o plapumă să mă învelesc iarna. A trebuit să mă întorc la înmormântarea bunicii. Atunci am luat avionul, altfel veneam cu trenul, schimbând în Vințu de Jos, parcurgeam multe ore de drum obositor. Când am ajuns în București, bunica încă mai trăia, am vorbit cu ea la telefon. Nu-i voi ierta mamei niciodată că nu m-a lăsat în seara aceea să o vizitez. A fost cel mai trist lucru din viața mea. Bunica a murit peste noapte. Cel mai frumos capitol din viață s-a încheiat atunci.