...Privesc în juru-mi temător și mă mir, și mă întreb, de ce negrul e pustiu, de ce roșul țipă, de ce galbenu-i bolnav și violetul irită. Albastrul e rece ca noaptea de iarnă și albul orbește pe cel ce e pe cale sa afle secretul. Ploaia de vară e caldă și rară, iar eu dansez în noroi și pe iarbă desculț, copii aleargă spre case grăbiți... e sărbatoare, oamenii mor iar eu zambesc neaflând a lor soartă. A venit primavara și verdele invadează retina, ce prinde viață din bucuria revederii iar griul se curăță greu ca un musafir nedorit care nu mai poftește să plece. Prunci plângăcioși și mici cât o pâine se nasc și oameni sunt veseli...și oameni sunt triști... și calul aleargă nebunește spre linia de finiș, inima-i pompează rapid, transpiră, e cald, zgomotu-l sperie, jocheul urlă și-l loveste pe burtă, pământul e umed si rece, mai are puțin, fuge mai tare, mai tare, aproape c-ajunge, inima-i crapa și moare subit cazănd pe pamăntul umed ce-i v-a aduce odihna . Jocheul își rupe o mână, oamenii înjură că n¬-au câștigat, calul e tras afară de-o funie și apoi îngropat. Nimeni nu-l plânge, toți l-au uitat, doar o fetiță ce de mică îl știe azi plânge și iarna cea rece apare deodată, îngheată pământul și crinii și apa, soarele fuge, dispare între stele și capacul de plumb de pe cer absoarbe culoarea, lumina și zâmbetul. Fetița alb negru vede acum, nu e nici verde, nici roșu, nici galben, totul e ură totu-i minciună, mizerie si frig, putred, infect, apare cangrena, se-ntinde și lasă în urmă în urmă doar negru, neant, acoperă totul, dispare universul cu soare cu tot.