Asociația „Montan Club Excelsior”, al cărei Președinte este domnul Eliad Dobrinescu, a organizat la Slobozia o întâlnire cu Scriitoarea Ileana Vulpescu, pentru a-și lansa cea mai recentă carte: „Noi, doamnă doctor, când o să murim?”. Întâlnirea cu cititorii a avut loc la Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea”, miercuri, 13 februarie 2013, sala mare a instituției dovedindu-se abia suficientă pentru mulțimea celor care o îndrăgesc pe doamna Vulpescu și care au dorit și să o vadă și asculte, nu doar să o citească. Volumele aduse s-au epuizat rapid, unii mai puțin norocoși sau rapizi s-au înscris pe liste, urmând să primească ulterior cărțile, cu autograf. Cei mai mulți au cumpărat mai mult de un volum, mai luând câte unul, două, pentru cei dragi.
„Mă consider un scriitor demodat”, și-a început confesiunea Scriitoarea Ileana Vulpescu. Și-a mai exprimat convingerea că, pentru domnia sa, „clasificările au numai valoare didactică și că există o singură literatură – transmiți ceva sau nu transmiți nimic!” De asemenea, spune doamna Vulpescu, „scriitorul este al limbii în care scrie, iar limba este a unui popor. Așadar, eu nu mă rușinez că sunt român.” Aici aplauzele au fost puternice. În timp ce vorbea și spunea cele de mai sus, parcă îmi auzeam propriile gânduri. Cât de mult te pot apropia aceleași păreri! „Nu știu cum mă judecă contemporanii mei, în primul rând critica literară pentru care demult nu mai exist. Critica te poate aduce în atenția publicului, dar nu te poate face nici mai deștept, nici mai prost decât ești”. Corect!
Doamna Vulpescu ne-a invitat să-i punem întrebări. S-au pus întrebări, s-au exprimat gânduri. Doamna profesoară R, cu bune intenții, ne-a făcut lectură publică din ce și-a extras de-a lungul timpului din cărțile doamnei Vulpescu. Aceasta s-a arătat încântată de surpriză, numai că doamna R s-a întins ca o peltea, neținând seama de faptul că bieții spectatori veniseră să o asculte pe doamna Vulpescu, nu pe dumneaei. Măcar de-ar fi avut voce și intonație plăcute. Sorry! În fine, după ce ne-a scăpat bunul Dumnezeu de caietul de dictando plin al doamnei profesoare, Directoarea Bibliotecii „Ștefan Bănulescu” Ialomița, doamna Mihaela Racovițeanu, a prezentat o succintă fișă de autor, după care i-a adresat o întrebare interesantă, rugând-o să ne povestească despre Ștefan Bănulescu, presupunând corect că l-a cunoscut. Despre acesta, doamna Ileana Vulpescu a vorbit în termeni calzi, spunând că era o personalitate cu totul aparte, făcând o figură deosebită de toată lumea scriitoricească, era modest, foarte retras, bizar. „I-am păstrat o amintire foarte frumoasă, lui și celor două soții ale sale.” Și a făcut, în câteva cuvinte, elogiul celor două doamne ce-l însoțiseră de-a lungul vieții pe scriitorul de sorginte ialomițeană, vorbind, în special, despre sensibilitatea și rafinamentul acestora.
Întrebată dacă a avut vreodată ceritudinea că, prin scrisul dumneaei, a schimbat vieți, Ileana Vulpescu ne-a mărturisit o întâmplare de la ICECHIM, spunând că cele mai deschise întrebări le-a primit de la inginerii chimiști, cercetători la Institutul cu pricina. Și că, la un moment dat, o tânără cercetătoare, în vârstă de 28 de ani, i-a spus că, dacă nu ar fi citit „Arta Conversației”, fiul acesteia n-ar fi existat, că personajul din carte i-a dat curaj să-și ia viața în mâini. Doar că, în viața reală, tatăl copilului nu avusese eleganța celui din carte. Iar doamna Vulpescu a spus că aceasta o consideră ca fiind cea mai mare izbândă scriitoricească a sa. Da, e frumos, e ca și când ai mai fi născut o viață. Dar eu, în momentul acela, m-am simțit străbătută de un curent, ca un paratrăznet. Acesta e un semn, pentru noi, cei care trudim pe tărâmul scrisului, că trebuie să fim foarte atenți cu vorbele scrise și cu ceea ce facem cu acestea. Dacă citind o carte, omul poate prinde curaj să ia o decizie bună, Doamne ferește să nu-l îndemni la una rea! Să te faci vinovat fără să știi. Nu degeaba ne avertiza Mântuitorul: „Vă spun că, pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, 12, 36-37). E adevărat că lucrurile pot scăpa de sub control, că nu poți dădăci cititorul, să-i spui ce/ cum să înțeleagă (din) ce ai scris, dar să fim atenți măcar la mesaj, dacă nu și la modul în care îl transmitem.
Ne-a mai vorbit doamna Vulpescu despre tăcerile din Cehov, atât de pline de semnificații, întărind ideea că, uneori, tăcerile pot fi mai semnificative decât o mie de vorbe, spunând că „o privire poate însemna mai mult decât un roman-fluviu”. Sau, cum spunea Goethe: „Cele mai frumoase gânduri poate n-au fost exprimate niciodată”.
I-am adresat și eu două întrebări, inspirată de pasaje pe care le-am găsit răsfoind cartea. Cea de a doua i-am adresat-o când mi-au picat ochii pe o frază de la pag. 257: „Iubirile neîmplinite mor ca și cele împlinite”. Am întrebat-o pe doamna Vulpescu dacă pentru scriitor, pentru actul creației este de preferat povestea unei iubiri neîmplinite sau cea a unei iubiri împlinite. Răspunsul a venit destul de repede: „Cred că, până la urmă, tot iubirile neîmplinite sunt mai interesante și cu un farmec aparte”. Aici, sala a izbucnit în aplauze. Ce să înțelegem? Că fiecare din cei prezenți a gustat din amarul de fruct sălbatic al unei iubiri neîmplinite? Oricum, răspunsul mi-a plăcut și, oarecum, l-am prevăzut. Eu aș fi răspuns la fel în ce privește „interesul” scriitorului. Însă legat de viața personală, parcă tot mai bine ar fi o iubire împlinită! Sau nu?
La finalul întâlnirii, doamna Ileana Vulpescu a acordat, răbdătoare, autografe, tuturor celor care le-au solicitat, în timp ce atmosfera era înfrumusețată cu muzică de soliștii (chitară/ voce) Lucian Ștefan de la trupa CALEnDAR și Gabi Dimancea de la Montan Stil Fetești.
Până ce s-a mai „rărit coada” la autografe, am mers în sala de expoziții, unde am avut plăcuta ocazie să admir picturile doamnei Maria Candrea-Ionescu, o distinsă octogenară (ca, de altfel și doamna Vulpescu), cu care m-am bucurat să schimb câteva vorbe. Am întrebat-o pe doamna Candrea cât din rezultatul muncii unui pictor este talent și cât învățătură. Mi-a spus că din amândouă și că, în orice caz, învățătura nu se termină niciodată, citând un mare pictor care, trecut de 80 de ani, și-a exrpimat astfel regretul: „Ce păcat că mor tocmai acum când am învățat să pictez!”
Acasă, nu m-am putut duce la somn până ce n-am citit 120 de pagini și am lăsat cu greu cartea din mână. Merită citită. Și nici nu mă mir.
Mulțumiri și felicitări celor care ne-au prilejuit întâlnirea cu Scriitoarea Ileana Vulpescu și așteptăm și alte inițiative pe măsura celei întâmplate.