Dimineața își varsă lacrimile întru-un candelabru sticlos,aerul rece devorează fiecare suflare caldă,pictura unui peisaj ce nu-și mai cunoaște scânteia îmbrățișează o forță ce se întinde prin fiecare vegetație,de la prima samânță ajungând la ultima parte a fiecărei molecule,străbătând fiecare fibră în parte în curiozitatea fiecărui țesut,pensula cade pe culori moarte a căror vopsea străbate cerul și se întoarce înapoi ca o cometă transparentă care se prinde în plasa unei coroane ramificate de revolta petalelor.
Vino cu mine în călătoria structurii unei specii ce nu-și cunoaște slăbiciunea,chiar și înghețul dimineții nu-l poate opri poate doar încetini,respirația sa se bazează pe o creație superioară care nu poate fi depășită decât cel mult copiată....

Autorul parcului de la marginea iceberg-ului este cu adevarat unul tragic,dar asta nu mă interesează pe mine ,nu...în meditația acestei dimineți nu-mi pot auzi decât pașii obosiți, de ce fug?dar de ce să ramân când aș putea să-mi încerc voința împotriva curentului,aș putea să cred că atunci când voi străbate tot drumul în al cărui surâs zboară toate frunzele și voi ieși pe aceeași ușă pe care am și intrat,cândva...voi deveni altă persoană,una mai calmă,una mai vulcanică sau poate una la fel...dar nici măcar asta nu mă mai interesează,sunt doar eu împotriva gradelor,este drumul pe care l-am ales,în fiecare dimineață la aceeași oră,drumul meu care își încetează singurătatea în ecoul prezenței mele...

Am ajuns la mijlocul drumului care datorită tensiunii organelor de cele mai multe ori îl confundăm și cu ultimul,în învelișul câmpului adormit zace somnul unui arbore ale cărui ramuri firave se întind de parcă tocmai l-aș fi trezit iar trunchiul său își deschide somnoros ochii.

Psihicul nostru fragil,alegerile par legate între ele se despart pentru a se lega la distanță,greșelile ne rup o parte din noi,fracturile,bolile,durerile,accidentele întru-un final cad și creștem mai departe,ramificațiile acestor ramuri ne construiesc o coroană vizibilă pe cât de complexă pe atât de ușor de rupt.Dar toate astea depind și de forța,vârsta,evoluția corpului care le susține al cărui interior este reversul celui exterior,cotrastul a ceea ce vedem acoperit de o armură care sfidează în al cărui interior întâlnim substanțele ramurilor,ADN-ul acestui războinic milostiv este ceea ce întărește forța trunchiului.Rămâne astfel să deducem cauzele efectelor sale,a amprentelor pe care le-a lăsat în urma sa,a florilor,semințelor,tot ceea ce a crescut și a căzut vreodată din el,devenirea noastră ceea ce simțim că face parte dintr-un lung șir de schimbări și circumstanțe dar cu toate astea,practic,nu le putem nici vedea și nici atinge,poate doar simți sau controla,încă o dată voința împotriva a ceva,a ceea ce nici pământul,piatra sau oricare alt obstacol nu-l poate împiedica să crească,sursa noastră de viață atât biologică cât și psihică,structura de bază a unei creații ideale a cărei fragilitate este în același timp și omagiul rezistenței rădăcinilor.Dacă am vedea dincolo de amintirea unui peisaj pe cât de vizibil pe atât de transparent,dacă am putea auzi imaginile și vedea cuvintele am ajunge în același punct de plecare din care ne-am născut în care continuăm să ne ordonăm jucăriile și negăm confortul,da se pare că nu era mijlocul drumului meu ci doar începutul,o altă variantă de început a sfârșitului.

Părem despărțiți de ramuri și rădăcini dar esența acestora este că ele sunt perfect legate formând un cerc unic,ideal al unei structuri văzute din ansamblul și a tuturor construcțiilor ce au ridicat-o ,sperând doar că nu va exista ceva ce ne-ar putea rupe cândva firul subțire și delicat al cercului care odată văzut va fi mult mai ușor de invadat,influențat și deformat,nu e nevoie decât de o fractură ca să realizăm cât de aproape de haos putem fi ...și acum părăsesc imaginea drumului,priveliștea arborelui,înghețul dimineții ies pe ușa pe care am intrat întorcându-mă mâine la aceeași oră,nu-mi amintesc să fi întârziat vreodată,așadar voi rămâne aceeași persoană și oarecum alta....