Duminică...
Creștin botezat dar nepracticant, căutător al divinului doar pe drumurile nevoilor mele cotidiene, prost croit genetic ori cu glanda credinței calcifiată astfel încât oricât de aproape (ipotetic vorbind) mi-ar fi, nu știu recunoaște căldura Dumnezeirii, azi , chiar dacă duminică, am decis totuși să-mi deschid magazinul. Mi-am motivat gestul în fața sinelui leneș spunând că pe de o parte e penultima zi de funcționare (marți închid magazinul și aventura de 30 de luni prin Hunedoara natală ia sfârșit, urmând ca, întors în Bucureștiul familiei mele, să mă re-re-inventez financiar) și, pe de altă parte, mâine fiind Sf. Ion, ocazie cu care se veselesc foarte mulți români botezați cu numele sfântului, poate vând și eu ceva parfumuri, gablonțuri, cosmetice ori alte cadouri ce ar trebui să-i bucure pe sărbătoriți.
Venind de pe bd. 1848 am coborât pe lângă școala trei și când am trecut de hotelul Rusca am văzut puhoi de oameni în parc. Nu, nu era manifestație, nici accident, nici măcar nu era vreo poză a marelui regizor recent incinerat și bine că nu era (!!!), că altfel lumea s-ar fi constituit în două tabere, unii pro și alții contra incinerării, ca și cum ar fi treabă națională ce face cineva cu soma devenit nefolositoare, așa că slavă Domnului, lumea era pașnică...
Când m-am apropiat am auzit glasuri popești și am realizat că azi e Bobotează și că puhoiul de lume era adunat în fața noii catedrale. Oh, și ce puhoi mai era! Imediat cârcotașul din mine a gândit că la așa mulțime de oameni vor urma îmbrânceli masive la momentul când se va da startul la umplut recipiente cu apă sfințită. Am trecut pe lângă biserică prea puțin păsăstor ca de atâtea alte ori, în cap cu regia îmbrâncelilor și a nesfintelor cuvinte ce urmau a se face auzite în rândul celor care se cred mai creștini decât mine. Am trecut strada. Chiar dacă afară era foarte frig, mi s-a făcut sete. De la un chioșc am cumpărat o apă plată și am băut-o. Apoi mi-am spus că dacă tot am un recipient gol de ce nu l-aș umple și eu cu apă sfințită, să duc familiei. Am trecut strada înapoi și atunci am văzut că mulțimea se așezase de-a stânga și de-a dreapta aleii ce duce la biserică lăsând loc liber pe centru. La baza treptelor bisericii erau aduse câteva mese pe care erau puse vasele pline cu apa ce urma a fi sfințită. M-am așezat cuminte pe partea dreaptă a aleii, nu foarte departe de locul unde urma să vină preoții să oficieze rugăciunea de sfințire a apelor, asta după ce în biserică avea să se încheie slujba obișnuită de duminică. Lumea venea încă și pe măsură ce timpul trecea, locul lăsat liber pe mijlocul aleii se micșora văzând cu ochii. Mai mare aglomerație s-a produs când în boxele scoase pe treptele bisericii s-au auzit cuvintele de încheiere a slujbei și credincioșii care n-au stat la miruit și la mâncat prescură au început să iasă. Unul din cantori a încercat să ordoneze mulțimea, dar n-a prea reușit. Cârcotașul din dotare fremăta iar anticipând îmbrâncelile, dar într-o pornire de pioșenie i-am dat o scatoalcă peste bot și, rănit în orgoliu s-a retras în bârlogul lui de nu i-am mai simțit prezența. Cu mintea eliberată de scenarită și cu sufletul ușor (chiar m-am mirat câtă pace era în inima mea!) am refuzat să-i mai ascult și pe cei doi domni din stânga-spate care, culmea, povesteau ceva legat de tehnologia facerii vinului, mai precis de importanța măsurării densității mustului la stoarcere, astfel putându-se calcula conținutul de zahăr al lichidului proaspăt eliberat din boabele oprimatoare, nici pe babele din dreapta, care, habar n-am de ce, vorbeau despre starea vremii la Bruxelles, nici să-l mai iau în seamă pe un antipatic de fost vecin de bloc, care la cei peste 80 de ani se foia pe treptele bisericii de colo-colo, vorbind cu oamenii bisericii, dându-le sfaturi, râzând și gesticulând amplu, numai așa să-l vadă lumea că el e buricul pământului. Că să mă izolez de cele exterioare am improvizat o rugăciune, de-aia simplă gen ”Doamne, amintește-ți și ai grijă, te rog, de mine și de familia mea, de neamurile mele, de oamenii ce stau aici în frig, de toți românii mei, de celelalte seminții ce viețuiesc pe ori sub pământ, sub ape, în aer ori dincolo de atmosferă, pe stațiile orbitale și dă-ne tuturor viață, sănătate, minte bună, noroc, bunăstare și prosperitate. Amin!” și am repetat-o la nesfârșit, precum șamanii indieni ori vracii triburilor de dincolo de civilizație.
Văzând că lumea micșorează locul adineauri liber de pe mijlocul aleii, un alt om al bisericii a anunțat că apa sfințită nu se va distribui afară, ci, precum paștele la Paști, în subsolul bisericii. Așadar, credincioșii vor trebui să se încoloneze la intrarea de pe nord a bisericii, pe-acolo urmând a se face accesul și, după ce și-au umplut recipientele cu apă, vor ieși pe ușa de pe partea sudică a subsolului bisericii. Instantaneu o masă de oameni a rupt rândurile și s-a îndreptat spre ușa de acces la subsol, cu gândul firesc de-a fi primii la rând. Cei pentru care apa sfințită era mai importantă decât slujba de sfințire a apelor, spre surprinderea mea, au fost mai puțini de o zecime din mulțimea adunată așa că cârcotașul n-a avut temei să iasă din bârlogul orgoliului lui.
Frigul mă pătrundea prin talpile nu prea groase ale converșilor și ca să fiu precum ca șamanii, am sincronizat incantația cu o mișcare ritmică de dezghețare a picioarelor. Am refuzat să privesc ceasul. Știam că dacă o fac nerăbdarea mi se acutizează și e posibil să renunț la acest exercițiu de creștin în ziua celebrării botezului Mântuitorului.
Ca să întețească senzația de frig, un vânticel iscat parcă prin beciurile Siberiei s-a abătut asupra credincioșilor și dansul meu șamanic n-a mai părut straniu celor din jurul meu. I-am văzut pe mulți care mă imitau bătând din picioare, ridicându-se pe vârfuri ca balerinii ori ridicând când un picior, când celălalt, asta fiindcă și ei, întocmai ca mine, eram bipezi.
Popii au ieșit din biserică și în urma lor restul de credincioși, care cu siguranță au calculat că ieșind ultimii din sfântul lăcaș vor putea rămâne pe treptele bisericii și astfel vor avea parte de cea mai buna expunere creștinească.
”Și cunoscuții îi vor invidia!” s-a trezit cârcotașul vorbind, dar ca să nu-și mai ia una peste bot s-a ascuns repede în cotlonul lui. Am intensificat incantația și dansul frigului și iar m-am simțit eliberat de răutăți, de grijile personale, nici măcar n-am gândit-o de rău pe tânăra care și-a scos telefonul și a început să filmeze, de parcă YouTube-iștii ar putea fi interesați și de altceva decât de hălci anatomice sexoase, am uitat chiar că plecasem de-acasă pentru a câștiga un bănuț în plus.
A început slujba și dincolo de ritual, de zicerile popilor și răspunsul cantorilor, de teatralitatea acestui serviciu religios, am simțit că se întâmplă ceva. Am privit cerul și m-am întristat văzându-l mohorât, greu, parcă gata să se coboare înghețat în ființele oamenilor, în sufletele lor unde flăcăruia încă credința ce îi scosese din casă pe ger. Așteptam parcă o rază de soare care să bucure măcar ideatic lumea ce mă înconjura. Îmi puneam problema dacă nu cumva pragmatismul celor care au dat fuga să formeze coada pentru întâietate la butoaiele cu apă sfințită încă nesfințită nu justifica tocmai umanitatea, civilizația și progresul, toate cele ce au rezultat din dorința unora de a fi primii ori de a avea mai mult. Noi ceilalți, aproape mioritic, eram turmă cuminte. Sau eram doar creștini ce mizam pe faptul că cei din urmă vor fi cei dintâi? ”Atunci eu voi fi cel mai de pe urmă!” am hotărât în sinea mea, gândind că decât să stau la coada de mii de oameni, mai bine merg la magazin, vând ceva dacă s-or nimeri clienți care să mai gândească și la Ionii dragi lor, nu numai la bobotează și, după ce închid magazinul (duminica mereu am închis la ora 2 p.m., fiind așteptat la masă), vin și-mi umplu ochi petul de jumătate de litru cu aghiasmă.
După rugăciunile specifce de sfințire a apelor, cantorii au început să cânte ”Iordanul”, timp în care doi din cei trei preoți au început să stropească mulțimea cu măturicile lor de busuioc înmuiat în apă sfințită de mai-nainte. Cum eu nu m-am nimerit acasă când a venit popa cu Iordanul și n-am fost botezat anul acesta, mi-am dorit să ajungă și pe capul meu câțiva stropi; dar eu eram mult în spate și popa ce se nimerise pe partea mea nu părea să aibă prea mare detentă în mișcarea dreptei lui. M-am întristat. Mă simțeam nedreptățit. Stăteam în frig de atâta vreme și nici măcar un strop de apă sfințită nu ajungea pe creștetul meu pleșuv, descoperit special pentru asta?! Am văzut o ultimă mișcare a mâinii popii și chiar dacă insuficient de amplă pentru ca stropii ce se desprindeau de pe firele de busuioc să ajungă la mine, le-am urmărit cinetica aproape ca în filme, cu încetinitorul. Atunci s-a produs minunea! Vântul s-a răsculat împotriva nedreptății ce mi se făcea și a răbufnit purtând către mine zeci de stropi. Am zâmbit pentru că am simțit cea mai plăcută senzație de rece-umed din viața mea. Fusesem botezat, iată, nu de om, că pentru preot eram unul din mulțime, nesemnificativ cât să-mi distribuie și mie una bucată strop de sfințenie, ci de însăși energia universală care mi-a înțeles tristețea și a reacționat instantaneu.
Dansul meu a încetat chiar dacă frigul nu-mi ierta picioarele. Incantația nu, că simțeam că am legătură directă cu cerul și nu puteam rata ocazia de a mă face auzit. Zâmbeam. Îmi era bine. Când preotul a încheiat slujba urându-ne la mulți ani, cerul s-a deschis undeva în spatele meu și o rază vioaie de soare a înveselit atmosfera. Mi-am privit atunci ceasul. Era ora 12 și 13 minute. ”E de bun augur!” mi-am spus fiindcă înțelesesem că după un an 2012 greu, lumina cerească mă va conduce într-un 2013 abia început.
Plecând, mi-a părut tare rău de oamenii care formaseră coada pentru întâietate la apă, că ei, fiind pe partea nordică a bisericii, n-au văzut cerul deschizându-se și n-au fost botezați cu lumină...