Poeme de demult


***

O față veselă


Punctele culminante ale vieții cuiva, cine le va înțelege? Poate, aceeași natură? Același prieten? Pe partea cealaltă, fiecare bătaie de inimă - un ceas, ticăind, transpunând trecutul în viitor… să semnifice oare Amintiri, reîntoarse?!
Sunt zile cu cer senin, dar cele ploioase arată un semn de viață. Sunt nopți cu lună plină, dar de ce? De ce lacrimile sunt, pe cealaltă parte, Oază… în deșert? Se spune ca deșertul e plin de nisip, precum inima goală, un pământ sterp. Se spune că oaza este un loc de odihnă…foarte interesant; la fel, când o femeie plânge, lacrimile ei, sunt mângâietoare. Se spune că trandafirul înflorește…ca și oamenii, când învață să zâmbească; dar precum trandafirul, înflorit… apoi, ofilindu-se, tot așa… oamenii, trăiesc, iar într-o zi de mâine, mor… Când o căprioară aleargă prin padure, nu este speriată de ceva anume; caprioara, doar aleargă… și unii oameni cugetă că i-ar fi frică… Câți dintre ei s-au întrebat dacă nu cumva căprioara, când aleargă, caută apă, ori vreun loc în care să se odihnească?!
Unii oameni, când fug de ceva - ascund o durere. În arhivele cele mai adânci ale minții lor, au luat o vină asupra-le. Ei uită să zâmbească! Cei ce trăiesc în trecut realizează prezentul, se gândesc la viitor și astfel sunt pierduți… Pierduți între real și ireal… Nu mai sunt prezenți, însă trăiesc – se complac în melancolia trecutului și doar viitorul aduce încredere, doar prezentul, înlătură lacrimi, doar zâmbetul, aduce viața, doar tristețea, moarte…
Demult, o copilă, a avut un mic animal - Nu a fost un câine, ci un lup, sălbatic - Arătase că timpurile trecute, se vor dezlănțui în prezent. Dar așa inimă largă avuse micuța, de s-a uitat în ochii lupului și el… a dispărut… Într-un fel, lupul reprezintă Luna, fiindcă aceste animale sunt caracterizați drept păzitori ai tenebrelor… Alții, spun că sunt memorii negative, amintiri răsfrânse din trecut în prezent, bântuind…
Unele aspecte ale scrierilor mele, seamănă cu un delir continuat în forme înalte, ca și zâmbetul tău, arătat doar în afară adeseori. Fragmente ale scrierilor mele, demarcând linii simple… sunt astfel cuvinte cheie, ascunzând dedesubturile, în interior. Realitate dură poți descrie, prin groază, gotic, fantezie. Este liniștitoare cumva, te face să te simți în viață; uneori, în melancolie…
Cineva, ca să trăiască, trebuie să respire… De aceea, pentru unii, poemele și proza (ca de altfel orice tip de formă scrisă) , oricât ar fi de imperfect conform tehnicii literare, sunt precum aerul curat… Dar uneori, ca să poată respira, unii au nevoie să învețe să zâmbească…


©Th3Mirr0r