Sufletul – orga de lumini a trupului.

Câteodată sufletele oamenilor se iubesc dincolo de dorințele minții și ale cărnii.

Atunci apare inexplicabilul iubirii și tragedia destinului.

Nu este suficient să-mi intri în templul sufletului, fără să te rogi la icoanele părinților mei.

Sufletul – chipul nevăzut al lui Dumnezeu.

Sufletul se oglindește în fântâna propriilor noastre lacrimi.

Dacă trupul meu este casa sufletului, sufletul este azilul singurătății.

Sufletul este etern. Când omul moare, însuflețește nimicnicia.

Sufletul – firul invizibil dintre oameni și stele.

Sufletele dansează hora nemuririi.

Când ți se taie respirația, dă-i și celui de lângă tine o porție de suflet.

Sufletului nu îi este somn niciodată. De aceea zburdă prin vise și ne învață nemurirea.

Sufletul – cârpa curată cu care ne ștergem în fiecare dimineață pantofii.

Sufletul polenizează lumina stelelor.

Dacă cineva renunță cu ușurință la ideile sale mărețe, înseamnă că n-a pus o fărâmă de suflet în ele.

Dăruiește sufletului ceea ce îi aduce liniștea și sufletul îți va dărui răbdarea pentru a descoperi iubirea ce-ți lipsește.

Sufletul meu este o bicicletă cu două roți: inima și creierul. Cândva a avut și două roți ajutătoare: mama și tata.

În copacul vieții, sufletul este o frunză, iar visele sunt nervurile sale.

Sufletul meu este un zmeu cu două sfori. O sfoară este alcătuită din lacrimi, iar cealaltă din vise.

Sufletul zboară ca pasărea colibri. Culege nectarul din inimi înflorite.

Sufletul poate crește și la umbră, dacă visează o rază de soare.

Sufletul - o frunză invizibilă pe care se odihnește o lacrimă, visându-i culoarea.

Sufletul este albina lumii spirituale.

Sufletul meu urcă precum un paing, să-și coasă pânza la colțul Lunii.

Sufletul este un bătrân marinar aflat la timona vieții, privind mereu înainte, către țărmul unde pescărușii au devenit îngeri.

Sufletul e trist și frumos ca o salcie plângătoare acoperită de iedera timpului.

Sufletul meu își schimbă cămașa de la o moarte la alta, scheletul rămâne același vestigiu al unei vieți mult prea scurte.

Sufletul nostru venetic cerșește în haosul cărnii.

Îmi droghez sufletul cu praful stelelor căzătoare.

Sufletul, ce catedrală! Poarta e inima, cupola e creierul.

Cine își va mai aduce aminte de ultima suflare? Doar sufletul... ca pe un etern adio.

Sufletul e ca un mesaj într-o sticlă. Așteaptă să fie găsit pe țărmul unei lacrimi.

Sufletul admiră anotimpurile iubirii din casa de la marginea lacrimii neplânse.

Sufletul meu trage de sforile sângelui, să bată clopotul inimii.

Sufletul zboară cu aripi împrumutate de stele.

Din când în când, sufletul trebuie să respire prin lacrimi. Altfel s-ar zbate ca peștele pe uscat.

Sufletul e florăria de pe strada sângelui.

Sufletul peticește un cer sfâșiat de gânduri și iluzii rebele.

Oamenii fără suflet sunt ca pădurile fără păsări cântătoare. Se aud doar răgetele animalelor.

Sufletul – arcuș pentru viori de lumină.