Poeme de demult


***

Prolog – Cascada



Sunt Oglinda, spun mereu multor oameni; am fost învățat să arăt Viața, precum o trăiesc; sunt încă un copil, alinându-se în leagănul ei; am fost acolo, în planul astral - l-am văzut; l-am văzut cu sufletul meu; mintea mea l-a tradus, iar acum trebuie să arăt ceea ce mi s-a întâmplat, să spun ce se întamplă cu mine în prezent șoptind un cântec...
Cântecul Cascadei…
O dată cu apa, mintea mea va curge, pentru totdeauna ca un izvor răsărit din miezul muntelui, căutând căi întortocheate, strânse, să plece…Va coborî o dată cu învățătura unui suflet, arătând frumusețea naturii, fermecătoare ca întotdeauna.
Am acum un scop, o datorie: Să arăt Viața... care în zilele noastre, “Nimeni” nu pare să o recunoască; dar eu privesc frumusețea unui curcubeu, vrând să-l descriu, pictându-l… deasupra cascade. Mă gândesc departe...
Cugetând, mintea mea… acum, caută… O surprind întrebând:
" - Ce culori, să aleg?"
Încă mai privesc...
Ce pictor ar trebui să fiu, dacă nu am culori?! Ce tablou ar trebui să creez, când privesc acum, deasupra, tunetele?! Privesc din nou, înlăuntrul norilor violeți, dorind să găsesc acel porumbel pierdut... Vreau să-l întreb ce mesaj aduce din Cer, Jos, pe Pământ…
Rămân aici, lângă bătrânii pe cale să moară, ca mai apoi, să Trăiască… Le pun câte o întrebare:
" - De ce?"
" - De ce plecați?"
" - Unde vă duceți toți?"
" - Unde?!"
Și veni răspunsul lor, printr-un porumbel, căzând, ușor, de sus, chiar în fața ochilor mei, spunând grăbit:
" - Ei au cuvântat: "În Cer" , după care dispăru în ceață…"
" - Ah, ce e natura omului, până la urmă" , spun într-o șoaptă, zâmbind…
Privesc iarăși, acea cascadă; cât de mult o iubesc!!! Apa, curgând, cu ușurință, printre degetele mele... Mă scufund, o dată cu apa... Îmi spăl mintea neîncetat, ștergând amintiri…
Rămase doar un tablou, lăsat undeva, scris în cuvinte. Imaginile, sunt pretutindeni; încântătoarele sunete ale păsărilor, sunt auzite din nou, vorbind pre limba lor fără încetare…
" - Ah, iubitele mele privighetori" , spun din nou...
Și o dată cu gândul meu, mă îndrept către mare, să ascult balenele, să privesc cele mai dulci dansuri ale delfinilor, să mă îndrăgostesc de ecourile sirenelor, să surprind frumusețea celor mai dulci povești de adormit copiii…
Sunt acolo, lângă nisip, ascultând valurile lovind cele mai dure roci de granit, iar sunetele lor, răsună ca în trecut, când am privit o cascadă. Văd pescarușii, deasupra, iar ei seamănă cu micul porumbel întrebat de mine ce mesaj aduce pe Pământ.Valurile, se mișcă aidoma unui mic izvor menționat în trecut, curgând dintr-o piatră…
Ah, ecourile munților! Cad într-o fântână, ce nu seacă niciodată, amintind de acei bătrâni, ce trăgeau să moară, ca mai apoi să trăiască, în șoaptele frunzelor... Ele, frunzele, cădeau jos, în toamnă, chiar când m-am născut…
Îmi înțep degetul în spinul unui trandafir și o picătură de sânge, curge, ca apa.
Un fulger pe mare, răsare, iar lumea, parcă se năruie; dar culorile rămaseră, pictate deja, de cuvintele mele…
Întreb acum, ușor, într-o șoaptă, calul meu:
" - Mă vei duce înapoi în planurile astrale?Mă vei scoate în afara lumii în care am fost născut? “
Aș vrea să fiu acolo, în acel tărâm de vis, al zânelor… Acolo, lângă cascada mea iubită, veșnic tânăr, precum eram cândva, la început…


©Th3Mirr0r