Sunt făcut din cuvinte. Și cum aș putea fi altfel? Lumea aceasta e plină de fapte, dar cum să le întorc să-ți binecuvânteze genunchii, dacă nu chemându-le, numindu-le?
Din timpuri imemorabile plătim făptuiri cu rostiri de suflet sau de gând. Și încă de pe atunci trișăm. De la primul hominid care a posedat o femelă folosind un „te iubesc” în locul forței, cuvintele au început să se degradeze. Marii poeți ai dragostei sunt prea adesea și marii mincinoși, marii fugari, netrebnicii de serviciu ai iubirii de zi cu zi. Spectacolul constă în turnir. Ca într-un vesel Ev Mediu barbar, cucerim castele doar pentru plăcerea de a le jefui și da foc. Lăsăm în urmă epave în derivă, care trebuie să-și regăsească singure cârma și pânzele, pentru că, nu-i așa, fiecare e responsabil de viața lui. Puțin câte puțin, cuvintele au devenit criminale. Condamnabile și de temut.
Există făpturi de suflet cărora nu ai cum să le dai drumul în lume decât prin rostire. Le rostuiești: le dai rost și plinătate. Acolo nu încape minciuna. Dar afară e un zgomot de fond infernal. Toți urlăm un „te iubesc” continuu – în parc, în cârciumi, în camere de hotel, pe Facebook, pe mess, la televizor – pentru a primi ofranda lăcomiei noastre: sex, confort, sau pur și simplu compasiune. Nimeni nu se mai lasă păcălit, de fapt. Toți ne facem că credem. Altfel viața ar fi insuportabil de searbădă. Dar ce faci dacă ai adevărul în tine și vrei să-i dai ființă? Cum îl aperi de năvala diluviului verbal?
Sunt nevoit să cred în puterea cuvintelor. Să le apăr, să le cresc, să le las să-mi poarte ființa înspre tine. Să le nasc atât de frumoase încât să fie clar că nu-mi aparțin. Că sunt dincolo de mine. Că sunt ale eului pe care l-ai sădit înlăuntru și care nu mai poate minți. Cuvintele sunt doar culorile lumii care a prins viață în jurul tău, din sămânța ce eram.


(Iubitei circumspecte)
* Epistole către o sută de iubite *