Sssstttt... Tăcere! Îmi creionez întrebări și scriu o piesă de teatru din răspunsuri. Actorii sunt amatori, profesioniștii sunt curioși de scenografie, regizorul zâmbește din cauza unei lumini ce nu mai apare, iar vânzătorul de bilete fluieră a pagubă. Se aud pașii unor nopți ce spun povești în fiecare vis, în orice lumină este și o umbră, în cunoașterea viitorului trecutul nu mai trebuie să existe în părțile lui nefaste. Trebuie să uităm. Nu mai vreau să fiu „înger" pentru câteva zile. Eu exist pentru că iubirea mă poartă în brațe, îmi cuprinde gândul în scris și-mi alungă tristețea din amurgul cules din recoltele acestei toamne. Trebuia să te cunosc, poate de asta încă mai sunt aici. Dus-întors, curgere și popas, o mână ce mi se întinde, e atât de catifelată această toamnă încât îmi e frică sa o ating. Deduc o posibilă întrebare din curiozitatea unei priviri ce poartă ochelari fumurii, ecoul unui repaus pe banca plină de amintiri îmi spune cât de mult mă iubește femeia. Mă opresc și adun într-un buchet imens macii holdelor, florile câmpului, verdele dragostei și dăruiesc cuvântul unui zâmbet de pe chipul fiecărei femei din viața noastră.
Cobor și urc, dar mă odihnesc în poala acestei toamne. Îmi întinde brațele, îmi sărută buzele și trupul, își cere dreptul la dorință. Degetele urmează curgerea spre coapsa din fotografie și-i șoptește ceva ce știe, cuprinde și uită să deschidă necuprinderea propriilor trăiri. Unde să mă opresc? Unde să-mi ascund ochii care-și cer trăirea unei pasiuni? Încerc să-i plimb de jos până sus, urc și cobor, deschid fiecare nasture din fiecare dimineață departe de tine. Și ce găsesc? Alte dimineți la fel de dornice, la fel de flămânde de trupul tău. Aștept cuminte un nasture deschis, lumina din ochii tăi îmi spune că toamnele sunt atât de frumoase! Din când în când îmi amintești ce știu bine, înțeleg ce simți profund, iubesc ce are parfumul tău, sărut mâna ta în fiecare trecere a gândului peste fotografia serilor, peste coapsa unui timp ce mă cheamă, îndepărtându-mă și apropiindu-mă în timpul unor poezii dedicate dragostei noastre de taină. Mai fac un pas, mă opresc și te aștept. Mai scriu un poem și fiecare cuvânt își cere dreptul la iubire. Ce pot să-i fac? Hai spune tu, iubirea mea...!
Iubesc în cuvinte. Doar atât pot face. Acum îmi apropii degetele simțirii de posibilul sărut al visului ce tace scriind ca și mine. Îți ating sânii și parcă ei mă vor încet, cu tandrețea ce pune stăpânire pe trupurile noastre. Dinspre seara unei așteptări se aude bătaia inimii la poarta deschisă unui început. Tu poți ști dacă-l vrei la reverul cusut cu flori de colț, la fel de frumos ca și timpul ...
nostru. Din spatele cortinei se aud voci ce repetă, surprinse, replicile propriilor noastre sentimente. Cu cât a rămas mai puțin timp până ce cortina o să cadă, cu atât mai puternice sunt bătăile în poarta sufletelor. Desene și atingeri, amestec de culori în propriile-i nuanțe de note, portativ și linie melodică, o îmbinare ce așteaptă un singur semn. Punctele din linia ce va urma se ascund sub o privire ce spune atât de multe. Clipa se pare că stă în căușul palmelor ce pornesc undeva spre orașul dragostei. Tabloul toamnei, scump și irezistibil, aduce o ramă din flori roșii, curioase și sfătoase pe marginea unicului desen al trupurilor.
Buze și coapse, sâni și priviri, dorințe și nebunia unor clipe ce se visează dansând în mijlocul unor cuvinte din călimara sufletelor ce vreau, dar parcă nu pot...