Linii și puncte. Palma mea în palma ta, nu mai punem la socoteală ce-și șoptesc inimile noastre. Pe sensul vieții sunt prezent la poarta sărutului și păcatele mele devin dorințe, din ce în ce mai mult îmi sângerează așteptarea. Din lumea noastră, a femeii și a bărbatului, curge iubirea în banca din parcul cu destinație unde vioara sufletului acompaniază timp și bărbat, femeie și viață. Fecundul timp deslușește miracolul degetelor ce ating și răsfață cuvintele, în timp ce buzele uscate se întrebau dacă tu, femeie minunată, simți briza iubirii. Gândurile ating clapele unui pian și aduc față în față secunda unei seri dintr-o împletire a sufletelor de forma unei inimi. Fluxul și refluxul dorințelor nu grăbesc înaintarea spre apus, doar că nu vreau ca timpul să fie zorit de clipa înserării. Se aude un murmur șoptit al stelelor din lacrimi și descifrez visul îndrăzneț al unui timp verde, la fel de verde ca tine, femeia mea din vis. Tu, ploaie de stele și lumini, eu lacrimi de stele și culori, la fel de fierbinți și de multicolore...
Au trecut aproape doi ani de când am stat de "vorbă" cu îngerașii. Mi-am revenit și tocmai acum "câteva" dintre "prietenele" mele, una dintre ele fiindu-mi de mare "ajutor" în "performanța A.V.C.", continuă să lovească. Promit ceva. Nu vor mai reuși, asta pentru că sunt înconjurat de câteva ființe minunate, prieteni adevărați, care mă ajută să trec peste tentativa "dezinteresaților" de a mă îngenunchea. Trebuie să reușesc ridicarea pentru a putea împlini rostul. A trecut o noapte, aproape albă, culorile curcubeului au dispărut, dar le voi aduce încolonate în dreptul inimii pentru voi, dragii mei prieteni. Deschid ochii larg și decisiv, și privesc altfel toată curgerea mea. Am ajuns la o concluzie: nu merită să-ți dăruiești mărgăritarele sufletului pentru cei ce le batjocoresc, în loc să le mângâie, să le ocrotească și să le iubească. Curând mă voi ridica în verticala unei alte zile, cuprins în prietenie, necuprins în falsitatea unor interese meschine și a unor "apendice" la fel de neimportante, indiferent cum s-ar numi ele. Simt deja o adiere a unor aripi către zborul spre zâmbet...
Seară de septembrie. Îmi surâde o rază de soare ce nu mai este atât de hotărâtă să zăbovească pe obrazul zilelor impare. Cuprinsă în necuprinsul trecerilor se descoperă în jurul coapselor și mă îmbie să admir forma maturității fructului copt. Din pricina unei amintiri și a unui prieten încep să număr toate popasurile pare din viața mea. Unul este plecat, altul este destinat unuia ce nu merită, curios lucru, unui bolero din capul locului sortit unui eșec nelecuit de prezicerile dintr-un horoscop. Duios curge o lacrimă și parcă ar vrea să mă strige în refugiul din coada ochiului. Nu mai aud, nu mai vreau să cânt o melodie care nu-mi place, cuprins și necuprins de posibila retragere a râului în matca sa. Îmi e frică de întuneric și prefer să stau cu lumina aprinsă în colțul meu desprins acum din povestea unui alt început. Curios, oboloscenta atingere a gândului ei mă trimite spre o destinație necunoscută. Și ce pot să fac? Mai întorc o altă filă a vieții și privesc pe fereastra deschisă către plus.