Îmi voi petrece această după amiază sub propria-mi nepăsare. Mă doare înserarea unui nai din apa acestei zile ce plânge alergarea mea, răstimpul ce sculptează propria mea viață și mă sfâșie durerea unei glezne ce-mi spune că nu vom mai fi niciodată altfel, poate doar o rană de dor, una vindecată! Eșarfa zărilor acoperă sânii după-amiezii de ochiul serii, iar pe coapsa pernei visul virgin șoptește numelui tău. Acolo departe, într-un meleag de fire sensibile, fereastra unei dimineți desenează tremurat o inimă din lacrimile ploii. Mai scriu ceva, mă mai joc cu câteva dorințe și peste trupul zilei îmi imaginez buzele tale roșii și trupul meu într-un așternut primenit de îmbrățișările noastre. Obrazul dăruit atingerilor se aprinde la fiecare cuvânt curat din adâncul de călimară al unei iubiri spre trăire. Aparențele nu sunt fardate, iar nuanțele originale se văd ca într-un tablou viu, dintr-o oră de meditație...
Profesorul se simte stânjenit în neputințe mari și dorințe mici, în geana unei noi ore de meditație, iar astăzi este prima zi a restului de viață. Ultimele lacrimi de lumină au plecat încet către obrazul de șoapte pentru ai cere împăcarea. Este însăși dragostea noastră, a unor trupuri ce nu s-au atins încă, iar castitatea privirii este făgăduința unor rădăcini prinse de poarta albastră ce se va deschide într-o zi. Aș vrea să intru fără să mă aplec, chiar dacă poftește setea de trupul tău, de dragostea ta, de „dezmățul" unei nopți din cerul privirilor nude. Plăcerea toropită cu rost își va încânta geografia privirii cu sânii și coapsele uitate în dansul chitarelor. Hai să dansăm cel mai frumos vis, în cea mai frumoasă speranță a serilor, trăind silabele iubirii...
În universul meu de poet, de scriitor al iubirii pentru tine femeie, una specială pe care o voi avea în trăirea mea, nu fac altceva decât să dăruiesc alături de simțirea mea, silabele dragostei în cascadele trupului ei curat, orizontul pentru care nu mai există rătăcirea. Undeva mă privește arcul din sprâncenele ei, o iubire cu sânul dezgolit de privirea nesătulă ce tresare după perdeaua dimineților cu umărul alb. Mă ridic și privesc ploaia virgină din gesturile adunate în paharul timpului viu. Sunt picuri și seri, dintr-o vară spre toamnă, o seară spre noapte, iar în destinația mea amestec sărutul și culorile cu un cuvânt ce pleacă către ea. Aștept să o văd dansând cu mine, goală în brațele mele, fericită pentru că am luat o decizie împreună cu coapsele flămânde. Vom atinge extazul împlinirii cu timpul nostru, cu renunțarea la himerele unor aplauze. O să tragem înapoi acea noapte și vom trăi mereu o nuntă de flori...
Dansăm în privirea unui ceasornic-destin. Ochii poftelor noastre se odihnesc pe coapsa dimineților ce vor veni să se bucure de parfumul ce-și arcuiește propriile dorințe. Coapsele noastre unite petrec desenul minții și noi sfidăm furtuna ce ar putea veni din infinitul unui cântec ascuns sub tăcere. Călătoria în picioare ascunde logodna șoaptelor noastre și căutarea mută adormită pe sărutări, ne îmbrățișează și ne dăruiește necondiționat tăcutele miniaturi ale universului, eu și tu. Ești iubita mea de șoapte, de la hotarul dintre prea devreme și prea târziu, dintre vis și realitate, dintre lacrima ploii și ploaia însăși, dintre sărut și buze, dintre dorință și împlinire. Va sosi și ceasul devenirii și te prețuiesc clipă, o tăcere albă în seva timpului nostru cu mâinile într-un triunghi. Mă retrag sub fruntea sufletului tău și strigătul dorinței mele așteaptă sărutul din iarba rotirii acestui univers. Amândoi ducem în brațe iubirea, iar eu pe umerii albi a șaizecia treaptă a urcușului ce nu vrea să coboare...