Știți, uneori, și nu numai uneori, chiar funcționează regula generală cum că pe fiecare dintre noi îl mănâncă ceva, ori pe undeva… În fine, pe noi ne mai mănâncă și limba, dar vă invit să nu confundăm lucrurile într-un asemenea hal încât s-ajungem să ne scărpinăm cu ea-n „locul acela” pentru a ne rezolva problema, ori să ne „slobozim gura” pentru a-i da limbii ceva de frecat. Cu alte cuvinte, voiam să vă spun că se-ntâmplă, de multe ori, să-ți fie pusă câte o întrebare, numai că, deocamdată, nu vreau să discut problema întrebărilor banale: cum te cheamă?; al cui ești tu?; ești atent pe unde calci?, ci mă interesează să fac o clasificare minimală prin care să exclud acel caracter acut interogativ al unora dintre întrebări – chiar nu are rost să ne pierdem timpul cu faptul că „cititul” vine din slavonească, iar „scrisul” din latinească.
Păi, pui și tu o întrebare atunci când nu știi ceva, adică atunci când vrei să primești o informație primar-elementară: Ce-i ăsta?; Acesta-i un deget! Altă dată pui o întrebare pentru a-ți confirma ceva, ori pentru a îndepărta, dar și pentru a-ți conserva (!) un dubiu: Și tu ai zece degete „la mâini”? Altă dată pui o întrebare, aparent ingenuă, deși știi cam care va fi răspunsul, numai că vrei să primești o confirmare, ori ții morțiș să produci un vacarm: Zici că aia nu-i o curvă?: Ãăă…! Și mai este și chestiunea asta, a unei întrebări pusă de dragul de a o pune pentru a pierde timpul inutil: Auzi, da’ nu crezi că…?
Ei bine, de fiecare dată când mi se pune câte o întrebare eu cer să mi se acorde dreptul să fac o paranteză înainte de a răspunde întrebării, paranteză în care spun ce am spus mai sus. Atunci când ordinea spuselor mele a fost asta de mai sus am pierdut, adică nu a mai stat nimeni de vorbă cu mine, însă atunci când am pus ultima chestiune în capul parantezei toate lucrurile au decurs perfect. Pe onoarea mea!

Așadar, pentru că tot am spus ceva mai sus ce aveam de spus, ei bine, personal, pe mine m-a mâncat mai tot timpul câte ceva legat de guvernare, așa că imediat ce aflai acum mai bine de cu trei luni în urmă că mai avem „încă un guvern!”, m-am scărpinat în cap, iar după aia am constatat că avem mai curând O LAIE, adică ceva scurt și cuprinzător:
„– Obiective
Program de guvernare.
Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile constituționale, având la bază Programul de guvernare acceptat de Parlament. Programul de guvernare este un document politico-administrativ, prin care sunt stabilite principiile, direcțiile de acțiune și măsurile pe care guvernul urmărește să le aplice în timpul mandatului, în toate domeniile de activitate. Pentru realizarea Programului de guvernare Guvernul exercita (greșeala asta ortografică spune foarte multe!; n.n.!) funcțiile de strategie, reglementare, administrare, reprezentare și autoritate de stat;
– Strategii, politici, programe.
Guvernul aprobă strategii, politici și programe administrative, reprezentând modalități de îndeplinire a Programului de guvernare precum și modalități de realizare a funcțiilor instituției, ca autoritate publică a puterii executive, cu rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale.” – am citat din site-ul oficial al Guvernului; cei interesați pot deschide mai departe un text editat în PDF, din care pot afla despre ce-i vorba: în prima jumătate a textului se află celebra listă a temelor guvernării inițiată de U.S.L., cealaltă jumătate fiind o copie a programului guvernului demis.

Numai că, după cum vă spuneam, consumator vulnerabil de politică fiind, am dat, din pură întâmplare, și peste un soi de maximă: „Scopul scuză mijloacele”. Nu, nu este ceea ce credeți, ci vă rog să știți că am formulat maxima și așa: „Scopul scuză mijloacele?”. Deocamdată habar n-am ce înseamnă, dar îmi plac teribil vorbele astea, indiferent de referințele alternative. Fie ce-o fi, eu mi le fac deviză. Mie-mi inspiră ele, cuvintele astea, o mare doză de pragmatism, ceea ce nouă ne cam lipsește. Așa că eu, după ce conform legii voi deveni „Președinte inter-interimar” al țării, am să cer, în virtutea prerogativelor mele de inter-inter-intermediator instituțional, ca deviza asta să devină una definitorie pentru națiune – adică să fie-nscrisă pe drapel, ori pe stemă, sau și/și. Promit că după ce-mi voi vedea visul acesta-mplinit, am să renunț să-mi mai dau cu părerea și să mai am viziuni politice – că-n previziuni de genul acesta nu vreau să calc… pentru că pot puți, asta dacă lui Bill Gates nu-i va trece prin cap să-și bage ceva bani și-n asanarea politicii noastre, nu numa-n aia a ecologizării closetelor mondiale.
A, voi accepta să fiu destituit (e o problemă dificilă și discutabilă asta privind „demisia” și „destituirea”, dar…!), iar dacă lucrul acesta nu se va-ntâmpla, atunci mi-o depun, despre demisie zic, la vedere în funcție de starea sa: erectă au ba! După aia mă reprofilez, adică am să mă ocup cu previziunile asupra timpului, nu ale timpurilor. În previziunile meteo poți să spui că probabil timpul va evolua așa și pe dincolo, iar dacă lucrurile o iau razna, iar previziunile nu se adeveresc, poți să spui că dacă plouă, plouă, dacă nu, nu, fără să fii pus la zid.