Sunt puține locuri în care mi-a fost dat să mă simt bine. De câteva ori, n-ai să crezi, m-am simțit acasă...chiar acasă.
Să nu cumva să crezi că mă plâng !
Mă gândesc doar și-ți zic și ție la cât de caldă e senzația iarna și răcoroasă vara. Probabil banala pentru cei mai mulți.
Și când spun acasă, mă gândesc la tot! La bloc, la scară, la babele de pe scară, la sat, la împrejurimi, șosete fără călcâi pe sub pat, căni goale care pe unde, miros de plante uscate pe vo’ masă,carți pe covor, la muzică și gust, ploaie in geam cât cuprinde.
Îmi vine în minte iarna la soba matușii din Bucovina și-mi dau seama ca e locul unu acasă...pe lădița de lângă, unde mă ardea cărămida la spate. Locul doi ar fi preșul și livada cu ochii-n soare. Și cam atât ! Nici măcar de podium nu am.
Am un vecin haios la țara mea. Nu spune bancuri, spune întâmplari. Cu atâta farmec și voioșie, încât e categoric aducător de stare de bine.
Nu știu de ce se ascunde de lume !?
Zic așa pentru că își piaptănă șuvița peste chelie, de mulți ani am crezut că e tuns cu breton. Și n-ar trebui. E adorabil fix așa cum e. Mi-l imaginez mult mai relaxat fără presupusa podoabă capilară.
Așa e meteodependent, da’ nu ca toți oamenii în funcție de soare, ci în funcție de vânt. Mi-l învelește și dezvelește pe creștet câte o adiere și-l scoate din starea de duh.
Nu-i păcat ?!
Ani la rând a slugarit un nene în sat, doua uliți mai încolo, ba cu căruța la câmp, ba la legat, ba la cules, ba că-i toamna, ba că-i iarna, uite așa!
Și nu de drag l-a slujit, ci pentru că moșul îi promitea, și într-un fel îi și dădea lui Cornelius, porumbei.
A durat ceva pana ce puștiul să se prindă că afacerea asta era ca-n "ceasul rău" sau "vineri 13", mai degrabă păguboasă.
Frumoși din cale-afară, dura o săptămână, două, până ce-i găsea zăcând secerați.
Păi de unde veterinar?! ?! I-ar fi spus poate că erau frații mai mari ai lui Matusalem.
Ãi de nu mureau, cei mai mulți, dispăreau subit după niște zile, cu gușile doldora.
Mama ei de fatalitate!
Da’ nu-i bai că-i cumpăra din nou sezonul următor, cu prețul cine știe cărei trude, pe un ogor...nu al lui.
Dar pasiunea este carevasazică din inimă și nu te joci!
Într-un an, a tocmit Cornelius, veșnic îndrăgostit de înaripatele păcii un exemplar, Doamne cum să-i zic ? Până la lacrimi de arătos.
De data asta însă, și cu soluția de păstrare la purtător.L-a jumulit pe mititel de toate penele aripilor de ai fi zis că are ceva personal cu el.
A suferit și el, a suferit și păsăroiul pentru sacrificiul mult și greu. L-a pedepsit pentru toți mai înainte fugiții, trecuți în neființă cu neamul lor.
Prețul nu părea mare, colecția fiind acum desăvârșită.
Și de gângurit gângurea altfel și ochii îi avea mai sclipicioși și privirea mai isteață.
Dar ca să nu mai trag de timp...
Era pe la un prânzișor, când de pe masa din bătătură se scurg zoaie de pepene verde.
Urma invariabil lupta cu muștele în căutare de cavități de orice fel și-un pui de somn ialomițean. Într-o căldură de-ți ridică părul de pe mână și-l umezește pe cel de pe cap.
Când “pac”, a căzut din casa de pe stâlp, frumusețea, porumbelul rasat !
Sub privirile imbecile ale ogrăzii, a trecut pe lângă masă pe partea betonată, cu pași tot mai iuți, pe sub poartă, a ieșit la drumul mare, către curtea de unde o fi știind el că venise.
Fără suspin, fără privire înapoi !
Lovit frontal de realitate, Cornelius n-a suportat gândul că ar putea fi păgubit din nou...
La goană de-a lungul uliței, după el, ridicând colbul verii, uimit, amuzat, în hohote de râs.
Ce vorbești ?! Nu conteaza mijlocul de locomoție atâta timp cât tre' să ajungi acasă !