... Înțelegi, iubire? Nu vreau să-mi dăruiești trupul tău, dacă nu vei simți asta. Pentru nimic în lume nu vreau să te pierd, dragostea unei femei ca tine este ca aceea a unei picături de apă ce cade necontenit peste o stâncă de granit. Nu forța căderii ei este cea care pătrunde în inima pietrei ci continua ei picurare. Și tu îmi dăruiești picătura de care am nevoie, picătura de bucurie, zâmbet, dragoste. Ești tot ce mi-am dorit. Un prieten tare drag, unul cu care vorbesc și-i spun că doare indiferența lumii. Ești întregul jumătății mele, bucuria îmbrățișării unui prieten drag. Voi continua să stau în camera de oaspeți, acolo unde ai spus că este locul meu, voi fi lângă tine ori de câte ori mă vei chema. Și dacă mă vei striga voi veni, voi fi acolo unde mă vrei. În sufletul tău, în brațele tale, în ființa ta, în așteptarea căderii unui voal ce te acoperă, misterioasa mea femeie...
O femeie ca un zbor. Un cântec într-o colivie. Acolo o pasăre, aici o pană din trupul ei ce scrie iubirea smulgându-i suferința unei colivii, durerea ciocului ce bate strigând după ajutor, în morse linii și puncte, înțelesuri pentru neînțelesul suflet ce dorește să fie liber. Doamne! Ruga ei ajunge la tine și deslușește puterea dragostei în starea ei de puritate. Trupul este undeva în ieri și încearcă să se scuture de impuritatea unui sărut ce usucă, unei atingeri ce doare, unor secvențe dintr-un film mut, unde eroina principală își oprește respirația pentru a nu-și striga dorința de iubire, dorința de ai crește, din nou, aripi. Sunt sigur că vei zbura și în înaltul dorințelor te voi ajuta, te voi păstra imaculată și pentru asta cred că nu-ți voi atinge niciodată trupul. Îți aparține numai ție, femeie ce aleargă spre libertate...
O femeie cât libertatea cuvântului ce poate fi scris cu o lacrimă. Una a ta, una a mea și poate că ar trebui să le oprim, să le păstrăm așa cum doar ele știu să ne descătușeze. Uimite, ele nu înțeleg de ce ochii noștri, trupurile noastre trebuie să aștepte apusul. Sunt atât de mirate că nici nu se mai pot gândi la puritatea lor, la atingerea coapselor fremătând a dorință. Ce poate fi mai minunat decât dorința unor trupuri ce parcă sunt dăruite unul celuilalt. Cine poate să înțeleagă mai bine ce spun ele? Poate că eu, pentru că aș vrea să te păstrez așa cum ești acum, puritate a gândului meu, femeie atât de frumoasă, atât de aproape de trupul meu, chiar dacă ne desparte el... și el. Acum și într-un mâine te voi păstra imaculată, dragoste precum o pasăre zburând liber...
Mă uit spre înalt. Parcă e prea înalt, prea departe de întinderea mâinilor mele, prea aproape de sufletul meu, prea seamănă cu iubirea visată. Ce pot să fac? O aștept. Merg și o zăresc pe fiecare bancă din orașul meu, în fiecare floare de pe strada mea, în fiecare buchet de trandafiri galbeni, ce plâng la florăria din colț pentru că au fost închiși într-o astfel de colivie. Li s-a tăiat zborul, iar bucuria
de moment a fost înlocuită de către unul ce voia să știe că poate avea ce nu merită. El - drumul, el - cântecul meu de dor, el - cuvântul ce este aici și pleacă acolo, pretutindeni la tine, draga mea. Aș vrea să înțelegi că nu ai un nume, că încă nu ți l-am dat, dar te vei naște atunci când eu nu voi mai putea să scriu...