Timpul ? Doar o fantasmă efemeră a unui vis numit viață. O unealtă crudă, ipocrită căci posedă două chipuri. Când ți-e lumea mai dragă și ți se pare că ți se întinde la picioare infinitul necunoscut numit Pământ, pe care erai gata să îl cucerești, atunci timpul te dărâmă, te lovește, te lasă pierdut sub colbul gros, adânc al uitării, al trecerii rapide a clipelor în care ai iubit, ai fost fericit, ai trăit. Timpul are trei forme care presară peste lume amintirile, zilele, minutele : trecutul, prezentul și viitorul.
Trecutul ? Doar regrete, împliniri, amintiri, dor...Trecutul e cel mai crud din toate căci durerea pe care o provoacă acele clipe apuse peste care s-a instalat uitarea sau nepăsarea e infinită. Adesea, ea se pitește adânc într-un colț întunecat din suflet și crește, crește...până când erupe în șiroaie de picături lăcrimânde pe câte un chip umbrit de melancolie. Dar, acele lacrimi calde de pe obraz uneori reflectă amintiri de mult rătăcite în ascunzișurile memoriei care au revenit și-au umplut sufletul de emoție, făcându-l să retrăiască, pentru câteva fărâme de timp, jocul de copil înmiresmat cu inocență, prima iubire brodată cu vise sau adolescența rebelă ce a țesut pasiuni, regrete, dulci împliniri.
Prezentul ? O continuare blajină a vieții...fie că savurează din plin clipa sau nu, omul nu apreciază îndeajuns prezentul. El reprezintă singura potecă, singurul drum care permite să trăiești acum și doar acum totul. În această clipă poți fi orice, scriitor, doctor sau doar un visător și un aspirant la absurd (perfecțiunea), poți simți totul, primul fulg de nea ce lăcrimează în palma ta, întâiul strop de dor stins pe un colț de hârtie sau prima sărutare ce mișună fluturi înăuntrul tău. Poți avea totul, luna oglindindu-se-n cristalele din ochiii albaștrii ai lacului, iubirea încătușată în inima ta ori o biată speranță la a atinge apusul violaceu. Acum, putem fi totul sau nimic...decizia e doar a cui dorește să o ia.
Viitorul ? Un etern mister. Viitorul e doar un deziderat sau mai bine spus un fals. Căci, pe măsură ce timpul trece, prezentul devine trecut, iar viitorul, prezent. Toate visele, aspirațiile, suspinele pentru acest escroc al vieții sunt în van. Iluziile pictate în tăcere pe tavan, tainele dezvăluite muților pereți...doar încercări fără rost.
Timpul ? Viața ? Ambele ne scapă printre degete precum finele fire de nisip ce sub mângâierea valurilor sunt purtate dintr-un loc în altul. Timpul e ireal, nepalpabil, dar îl simțim cum trece prin noi, ne schimbă, ne pierde...