de fiecare dată mergeam la culcare împăcat
vedeam urma pașilor și-n taină
știam că nu m-ai uitat
că nu mă detești

cât de măruntă este bucuria
crește chiar și cu un fir de lumină împletit c-o uitare
o lacrimă ține cât un potop zemuind de preaplinul vieții
încruzind frunza uscată de măslin

mă iartă, căci de fiecare dată am uitat să-ți mulțumesc
ție călător ostenit ce-ți lepezi moartea de-o clipă
pe pragul ce ne desparte
pe carnea vorbelor de jertfă

ție, uitătorul pedepselor mele, ție iertătorule
mă plec smerit și-ți mulțumesc
pentru resuscitarea de-o clipă
fie dar ție toate câte mi le oferi

(oare ce-o spune marele Walt Whitman?)