Nu sunt un mare specialist în iubire. De altfel mă îndoiesc că există astfel de specialiști, posibil însă ca unii dintre noi să aibă o reprezentare mai corectă asupra fenomenului sau măcar să fi ajuns la o versiune personală coerentă, pe care să o armonizeze cu personalitatea lor. Habar nu am. Dar ce cred totuși este că iubirea, căutarea ei și trăitul în cadrul iubirii definește sensul și conținutul noțiunii de fericire, ceea ce face din iubire motivația esențială a existenței noastre pe Pământ.
Căpătăm primele noțiuni despre iubire din familie, din atitudinile, cuvintele, faptele și emoțiile exprimate de părinți vis a vis de noi și vis a vis de ei înșiși. Probabil că în acest fapt, căruia îi suntem într-un fel exteriori (în sensul că nu îl putem influența prin propriul nostru comportament) stă originea modului ulterior în care percepem afectivitatea și sentimentele, funcționând ca o predestinare a tuturor reacțiilor, trăirilor, fericirilor și disperărilor ulterioare.
Un copil va absorbi la nivelul subconștientului atitudinile despre iubire pe care le vede în jur; urmare a acestui fapt el nu va putea iubi dezinteresat dacă părinții lui trăiesc o relație asimetrică, respectiv va avea o șansă dacă părinții manifestă cu mai multă pregnanță sentimentele în mod armonios, coerent și luminos. Mă îndoiesc că sociopații(ele) iubirii pot proveni din familii în care iubirea funcționa ca principal agregant.
Evoluția ulterioară a unui astfel de copil depinde de modul de armonizare ale percepțiilor lui subconștiente despre iubire și eforturile personale de evoluție în contextul experiențelor diverse și nu neaparat favorabile. Presupun ca patternul obișnuit este reprezentat de a funcționa în modul „citit” în copilărie și de a căuta un partener care să se potrivească acestuia.
Alteori însă inteligența emoțională și evaluarea critică a situațiilor particulare întâlnite duc la nașterea unui conflict între tendința subconștientă moștenită, etichetată ca anormală de sfera conștienței, care își exprimă dorința de a funcționa la alți parametri. Ceea ce se naște aici este un conflict imens, pe care fie îl porți în spate toată viața, fie îl negociezi cu propria inteligență, obținînd un pattern hibrid de interacțiune amoroasă, pe care îl poți tolera, câteodată.
Nu sunt psiholog. Totuși cred că aceasta este explicația pentru care unii pot fi atît de lesnicios fericiți în dragoste, care nu înregistrează eșecul amoros ca posibilitate și care fac cupluri de durată semnificative, pe când alții trăiesc cu fiecare experiență o rememorare dureroasă a propriului simț de inadecvare, care își doresc la fiecare nouă și disperată încercare să găsească în partener(ă) ceea ce au fost blestemați să nu existe în ei.