Eu cu mine, de ziua mea



-M-am născut în aceeași zi cu mama. Am fost unul dintre darurile pe care le-a primit în tinerețe, de ziua ei. Mereu m-a uimit șansa aceea mică, obținută prin împărțirea unei zile la numărul total al zilelor anului, de a mă naște parcă separat și anume față de frații mei dar și de a mă naște foarte precis.

Până a trăit mama, această coincidență era un motiv de fericire și cred că și mama mă privea oarecum altfel din acest motiv, chiar dacă ne-a iubit le fel de mult pe toți cei șapte frați. Ceea ce dădea această egalitate era nu doar în declarațiile ei de mamă ci în permanenta rugăciune pentru fiecare dintre noi. Profunzimea credinței mamei și modestia în care ascundea această credință o înțeleg abea acum.

De mulți ani însă, de ziua mea merg la mormântul mamei, pentru a-i duce flori. Nu îmi aduce asta o tristețe diferită sau o tristețe, ci doar o nouă amintire despre frumusețea vieții din copilărie.
Normalitatea trecerii timpului și firescul apusurilor oamenilor sunt inacceptabile și totuși fiecare situație trebuie trăită.

-Nu cred că ziua de naștere este pentru om doar o bucurie simplă. Chiar întoarcerea spre sine, obligatorie și inevitabilă, îi crează fiecăruia o mică întrebare. Întrebarea este poate invizilă și doar filozofii o pot găsi. Dar reperul pe care fiecare om și-l mută în timp, odată cu conștiența nașterii lui, într-o anume zi, se face cu câte un pas cât se poate de adevărat.

De ce se ține minte ziua de naștere? Pentru sărbătoare sau pentru amintire?
Părinții știu această zi și nu copiii. Copiii o află și ar uita-o repede dacă motivul sărbătorii nu ar insista prin bucurie și daruri să fie o zi așteptată și dorită.

Dacă părinții nu vor să uite zilele nașterilor este pentru a se mai bucura odată și încă o dată de asta. Copii preiau bucuria unui eveniment și nu dau timpului de alături importanța cuvenită. Fiecare om a primit tardiv și totuși la timp, vestea zilei lui de naștere. Timpul este personajul care nu se lasă uitat, din toată această împrejurare. Și dacă cineva aduce și o tristețe inevitabilă acestei bucurii, acel personaj este bătrânul timp.

-Fiecare om are de ziua lui o stare pentru sine. Însăși ideea de a fi proprietarul unui zile, avere abstractă și imposibilă, are un rost ce îi contruiește în suflet o instabilitate mică și neînțeleasă. În timp ce vrea să trăiască bucuros această zi, există și un sens spre iluzoriu prin care omul respinge faptul de a fi diferit în acea zi față de toți ceilalți și sesizează anonimatul în care este cuprins în restul zilelor din an, uneori preferându-l.

Acest confort al anonimatului față de o sărbătoare proprie persoanei însăși, este sursa, calea prin care un om se ascunde de timp. Fie că că vrea sau nu vrea, mecanismul unei temeri de global este invitabil.

Sufletul este întrebat în această zi: ce este adevărat din tot ceea ce se petrece?
Răspunsul se dă după ce toate urările și cadourile au fost primite. După ce masa copioasă și tortul s-au terminat. Și la sfârștul zilei, înainte de a adormi, gândul îi arată omului sufletul său. Ce este adevărat?

Omul însăși se petrece cu el în această zi, a propriei nașteri. Un sentiment crescut poate, de stimă față de el însăși, îl face să se privească mai înțelegător în această zi. O formă de duioșie, rămasă probabil de la proprii părinți, se reactivează senzorial și îl sensibilizează.

Totul este simplu de fapt, ne bucurăm și suntem fericiți sau vrem sa ne bucurăm și vrem să fim fericiți. Oricum este bine. Dorința este deja o sărbătoare ce merită trăită. Faptul că familia, frații, prietenii, cunoscuții îți vorbesc despre asta este un semn al oamenilor, situat mai sus de ei toți. Este o invocație de fapt, sinergică și valabilă, spre timp și spre viață.