Motto:

- De ce te temi?
- Există un loc unde oamenii nu prea vor sa intre. E și un lac acolo… Dar oamenii știu ce au văzut. Și nu se poate spune că mint toți.
- Dar ce au văzut?
- Ceea ce am văzut și eu. Acolo ești purtat în sus, sufletul tău este urcat sau trecut în sus, traversând pe deasupra locului acela.
- Ce legătură are cu lacul?
- Este o depășire a unei dimensiuni a realității spre una imediat următoare, dincolo de Unul însuși. În plus, cei cărora li s-a arătat, au pomenit și despre lumini prin pădure și cred că și de ființe asemănătoare nouă. Însă inefabilul acelor clipe, despre care nu se poate pomeni mai nimic în cuvinte, se poate onora prin tăcere. Nu mai știu acum să-ți zic de lac și nici de pădurea aceea, poate doar de casă îmi amintesc.


Da, îmi amintesc de o dărâmătură de casă, o colibă în care puteai intra pe usă doar plecând capul a binețe, frângându-ți inima cu umilință. Pentru ca să nu te fi lovit, te aplecai, pătrunzând în interiorul sărăcăcios, neavând altceva mai bun de ales si crezând că nu ai dreptul să respiri alt aer decât cel impus. Sau că ți se cuvine uitarea de a fi fost altcineva, cândva. Fără să-ți cunoști propria devenire, amintire a viitorului prezentat drept prezent, orice mișcare într-o altă dimensiune decât cea cunoscută ca direcție unică îți e interzisă, fiind în_afara a tot ceea ce ai cunoscut drept realitate.

Casa avea drept tavan un fel de pefeleu umflat de ploaia ce începea să se prelingă de pe acoperișul de tablă. Mucegaiul înflorea a perpetuă primăvară iar umezeala se prelingea pe pereți, pe tocurile geamurilor și ușilor, de aveai impresia că poți să mai trăiești o veșnicie nerespirand nașterea. Puteai avea dorința de a mai fi rămas predestinat la nemurire, dănțuind până la epuizare din moarte desprins, la hora celor neîncălțați vieții.

Ai avut șansa să fii printre cei nenăscuți și predestinați la singurătatea luminii sau printre cei ce nu reușesc să vadă decât în oglidirea morții altora -că doar lor nu li se poate întâmpla să se înfrupte din conștiința lucrului viitor?! Poate că un moment anterior a făcut posibilă conștiintei prezentul, trăindu-l pe acesta searbăd.

Și cum să fi fost? Ai fi putut spera să ai drept oaspete la cină măcar un înger… Acesta te-ar fi făcut părtaș la tainele lui, dacă nu ai fi mușcat cu nesaț din propria-ți viață neîntâmplată. Alții te-au cuvântat drept om, aruncându-te cu plictis în vârtejul clipei temporale, când zarurile erau jucate oferindu-ți viața în dar.

Îmi amintesc de acea locuință întâlnită în trecutul nașterii mele. Mi-am dat seama de prezența ei, abia când am început să nu mai visez și să mă trezesc din vârtejul somnului de cuprinsese în profunzime ființa mea. În prima clipă când am deschis ochii am văzut toate așa cum mi s-au adeverit, luând seama de tot ceea ce a fost prezent drept vis. Exista, desigur, posibilitatea ca totul să fi fost prezent și fără a fi prezent cu adevărat. Am avut un vis în vis și, abia când m-am trezit cu adevărat, am realizat că de fapt prima oară visasem că m-am trezit. Ca un ecou îmi sună și acum în minte cuvintele: “te cunosc din prima clipă a apariției tale”.

Croindu-și întâmplarea de jur împrejurul întunericului, năluciri flămânde aflate în căutarea adevărului, visele, își întindeau tentaculele ignoranței asemenea aripilor vantului spre a prinde într-o îmbrățișare orice suflet dezgolit venit în întâmpinare pe centura vieții. Adulmecau prada dincolo de paravanul realității, iți trasau brazde adanci, îmbiind la celebrarea unei cupe de trezire, sorbind cu nesaț din parfumul amintirii fremătânde la fiecare adiere de vânt peste coapsele adevărului expus indecent.

Doar deșteptându-te afli ce nu e moartea, prin glasul pe care îl asculți. Moartea nu e ceea ce credeai că știi, nu e nici măcar ceea ce nu credeai că este, fiind mereu în opoziție cu temporalitatea ce-și prelinge sângele într-o continuitate perfectă, în rezonanță cu ceea ce simți. Nu-ți rămâne decât să contempli. Îți întinzi mâinile către cer, dar ele se lasă cuprinse de ger, nesomn al ființei degenerate de nevederea rugăciunii.