Știam de capodopera lui CTP (un articol din A­de­vărul literar și artistic, 18 decembrie 2003, în care îl desființează pe Nichita Stănescu), dar re­fuzam oarecum impactul. Cu ani în urmă, la un tîrg de presă i-am cerut favoarea să facem o fotografie îm­­preună. A acceptat. Scoteam pe atunci Mani­fes­tul român. În vremea altui tîrziu de viață, călă­toream spre marginea țării. Un popas făcut spre Ploiești alătura drumului pe Adam Puslojic, de la el am auzit prima tristețe în acest demers semnat de Cristian Tudor Popescu. M-a durut foarte tare că acest ctp nu a avut bărbăția să lovească în moa­lele capului poetul decît după ce acesta nu a mai fost, așa cum fac foarte mulți mici care nu au ce să pună pe masa destinului. Cristian Tudor Popescu vorbește de moralitate, ar fi bine să ia o vacanță mai lungă, în același mod și o parte dintre media­torii de azi și de ieri din presa scrisă și vorbită. Chiar dacă pare utopic, Nichita Stănescu se poate apăra și azi și mîine în fața unor astfel de oa­meni... nefericiți ca Tudor Cristian Popescu. La fel au pro­cedat foarte mulți și, imediat după ce Adrian Pă­unescu a murit, i-au sărit la gît fără ca omul plecat să se mai poată apăra. Tot scriu că românii au mai multe Românii. Una dintre aceste Românii este și a lui Cristian Tudor Popescu și va rămîne. Asist cumva neputincios la o amplă mascaradă me­dia pe a cărei fereastră sar să se ascundă în spa­tele intereselor tot mai mulți. Aproape pe toate canalele media hop Cristian Tudor Popescu, stri­gînd, țipînd, arătînd direcția... Nu, amice Cristian Tu­dor Po­pes­cu, nu ești altceva decît o erecție a aces­tui cotidian în derivă, altfel nu am nimic cu dum­neata.



Florian Silișteanu, poet român
24 ianuarie 2012, în drum spre Belgrad