Fiecare carte cu destinul său spuneau anticii. Astă toamnă „furasem” o carte la Bacău. O furasem fără ca să vreau. Cineva mi-o puse în mână la un eveniment cultural, spunându-mi că e de vânzare. Trebuia să caut ulterior o persoană responsabilă și să plătesc cartea. Am uitat de această întâmplare și mi-am amintit de ea doar după ce am trecut Prutul și am ajuns acasă.
Am citit cartea în două zile, o înghiții, era cumva prima mea carte „sustrasă”, carte semnată de autorul Gabriel Chifu. Găsii un text cu un titlu curios „Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită și tot de el povestită”. O poți citi diferit, ca pe un jurnal personal retrospectiv, ca pe niște amintiri din copilărie sau ca pe niște memorii, căci nu există un cronologic obiectiv acolo, e cumva atemporală toată istoricitatea scriiturii.
Enunțul care mă făcu să stau cu ochii adânciți în mine timp de vreo oră a fost „viața noastră de atunci semăna cu moartea”. Mă gândeam la mama, tata, eu mică și steluța lui Lenin, cumva diferită de celelalte, pe care mi-a adus-o în dar de la Moscova unchiul lui Iura din școala rusă, colegul care îmi ducea uneori geanta și îmi scria bilețele de amor destul de inspirate pentru un octombrel din clasa a doua. Cam asta am reținut eu din comunism. Să port cravata cea roșie nu am mai ajuns, picase. Ãsta era comunismul meu cotidian și cam așa e și cel al naratarului copil Chifu.
„Viața lor de atunci semănă cu moartea”... Înțelesei că nu am înțeles nimic, că am fost un copil din comunismul târziu, unul întârziat, o ageamie în ale vieții proletare. Că nu prea am priceput eu ce e aia comunism. Ceea ce îmi rămâne însă sunt amintirile despre amintiri ale altora. Mă zgudui în text un supraom nietzchian metamorfozat în comunism, căutând să parvină din „tomberoanele” alimentare ale sistemului: „trăgeam nădejde să capăt vreo bere caldă, vreo sticlă de pepsi, vreun kilogram de carne, de cartofi sau benzină. Ceea ce, în condițiile date, era echivalent cu a intra în rândul supraoamenilor”.
Nu știu de ce, dar e o carte care nu am vrut să se termine. Din „ceața estică” de peste Prut încercam să înțeleg ce a însemnat comunism mai la Vest de noi, căci „comunismul tot mai dă semne de viață pe aici, prin ținuturile noastre”. La porțile Europei, eu cititor basarabean, citeam epidermic: „noi avem obiceiul să ne împiedicăm de ziduri care nu există și apoi ne simțim teribil de nefericiți din pricina asta și ne plângem singuri de milă”. Iar „fericirea e punctul unde drumețul, drumul și capătul drumului se fac totuna”. Se prea poate că pentru această sincronizare și venim în această lume, aceasta e „clipa de diamant”! Clipa în care nu te poți obișnui cu gândul că într-o zi n-ai să mai fii.