Mai sunt pe aici într-o îndepărtare autoimpusă... și totuși, aseară după plecarea musafirilor, deschizând pentru o clipă televizorul m-am simțit acasă alături de Robert Turcescu și Dan Puric... Măi să fie, copii aceștia vorbesc pe limba inimii mele... Fraților, nu mor caii când vor câinii... Mai suntem Acasă... mai gândim, mai suntem!!!
Intoxicată de ideoțenii, de ăla și ăla, rușinați că sunt româmi, de știrile făcute anume ca pentru handicapați relatate de trei patru ori de o crainică, de reporterul de la fața locului care transmite imaginea și apoi de corespondentul local care știe mai multe, în fapt bâlbâie de la fața locului aceiași știre cu mai multe sau mai puține victime după cum îi iese lui socoteala... cu emisiuni cu și despre ilustre sau ilustri necunoscuți... Auzisem de Puric, spre rușinea mea nu-l "întâlnisem" încă pe sticlă... la teatru nu mai merg de mult... nu că nu mi-aș dori... dar mi-am pus căpăstru dorințelor... plătesc cuminte dările către stat, mai cumpăr o pâine și gata bugetul...

Pe Robert Turcescu îl mai știam, dar cu o floare între mărăcini nu se face primăvră... Da există și Puric... Doamne sunt acasă!