TOATA DRAGOSTEA SI RESPECTUL MEU ADEVARATILOR MEI PROFESORI !

Am facut vreo 17 ani prin institutiile autointitulate scoli… Sincer, nu m-am ales cu nimic din ele sub forma invataturii; stiam sa scriu, sa citesc si sa numar dinainte de a ajunge acolo – altceva din ceea ce stiu sau sunt, daca privesc retrospectiv, nu am dobandit in institutii, ci prin efort propriu, ghidata fiind de modelul unor oameni care au insemnat si inseamna pentru mine Repere incontestabile in mersul prin lume.

Nu contest rostul institutiilor de invatamant in cazul altora, dar pe mine numai m-au incurcat, facandu-ma sa pierd timp pretios pentru a acumula vremelnic niste informatii complet inutile, pe care, bineinteles, de cum am scapat din ghearele ei, le-am si aruncat la cos. Colac peste pupaza, m-am mai trezit si parasutata in invatamantul superior juridic, unde majoritatea celor ce-mi vorbeau despre respectarea legii o incalcau flagrant si complet neafectati de faptele lor. Asadar, si de acolo, ca si din scolile precedente, mi-am extras lectiile practicii, nicidecum cele venite din teoria nesfarsita care ne invata nu sa gandim, ci sa memoram. Am fost o eleva/studenta preponderent respectoasa, dar care e inca sub umbra unei mirari ivite cam prin clasa aIIa, cred, de genul: Dar eu ce caut aici ? Nici in ziua de azi nu am reusit sa aflu rostul meu pe bancile scolii, nu de alta, dar in viata de zi cu zi, n-am reusit inca sa gasesc aplicabilitate avalansei de informatie cu care fusesem bombardata. In schimb am invatat mult mai multe din pauze, atitudini ale elevilor ori profesorilor, activitatile extrascolare (tinute de unii profesori, eliberati de sub jugul unei programe obtuze).

Adevarata mea scoala a fost viata, lumea, mersul prin lume, oamenii si exemplul unora din cei mai curati, onesti, corecti, patrioti, justi, simtiti, profunzi profesori.

Ce am invatat eu de la dansii ? Daca e sa sintetizez intr-o fraza, cam asta: cauta intotdeauna esenta lucrurilor si nu judeca aparent, cauta cauza pentru care exista anumite reactii ori efecte si nu te lasa orbita de greseala omeneasca; cauta sa vindeci cauza si sa speri in vindecarea oricarui om.

Cam la asta se reduce, in fapt, invatatura scolii mele: la a ignora pornirea instinctual egoista de a trata greseala ca si cum ar fi o maladie incurabila, caci orice pe lume poate fi vindecat prin iubire, mana intinsa, aplecarea spre a-l intelege pe celalalt.

Restu’… formule, informatii, teorii, articole de lege si toata acea povara carata de mine (si nu numai) vreo 17 ani risipiti, pe bune, la nimic nu mi-au folosit. E drept, nici nu tintesc vreo pozitionare in randurile de sus ale societatii ( nu de alta dar formalismul e conditia intrinseca a prezentei la varf, adica, pentru a te integra intr-un anume mediu, nu vremelnic, ci ca mod de viata, este obligatoriu sa te conformezi regulii acelui mediu – fie ea corecta, fie gresita – iar eu, copil “salbatic”, crescut asa, in voie prin lume, sunt reticenta la inutil, inexact, cenzura si conformism.

Deci, na, fusei si pe la scoli, ca deh… am vrut sa spun ca m-au trimis.. NU! Mi-am dorit sa merg sa invat, numai ca am descoperit ca nu aveam ce… Adica vesnic ma loveam de nevoia mea de a gasi in acele locuri un alt tip de invatatura, vesnic ma impingeam sa sper ca o voi gasi si vesnic m-am amagit… Nu am. Scolile, astea institutionalizate, poate pregatesc oamenii pentru o meserie, dar cu siguranta nu ii pregatesc pentru viata. Fiindca cinstea, corectitudinea, bunul simt, demnitatea, onoarea, patriotismul, respectul pentru valorile nationale, mila, iertarea, iubirea neconditionata, generozitatea, grija fata de cei din jur, barbatia ori nobletea, devotamentul – nu acolo se invata, ci in practica vietii.

Plus ca, am constatat eu, omul invata de toate prin lume, mai putin sa-si accepte vremelnicia si rostul sau pe acest pamant; omul e educat ca civilizatia din care face parte conteaza, ca reusita sa socialo-materiala e un varf de munte, ca succesul personal e maximum de implinire – fals! Vedem bine, totul se spulbera ca si cum nu ar fi existat, in fata unei gropi… Ce ramane ? Modelul unei treceri frumoase prin lume – asta e tot ceea ce supravietuieste existentei noastre. De asta unii oameni au construit o anume durabilitate a trecerii lor, ramanand in memoria colectiva, inca iubiti, inca stimati, iar altii … nici macar nu se stie ca au trecut pe aici.

Acest “Memento mori” m-a urmat ca o umbra prin viata si , intr-un fel, m-a obligat sa evit sa construiesc castele de nisip, sperand zadarnic ca vor fi si facand vreo diferenta. Efemeritatea existentei omenesti ori a moftului omenesc de a se autoconsidera buricul pamantului a fost pentru mine autocenzura sau corsetul falselor nazuinte.

Mai, poate ajungem puternici, poate ajungem importanti, poate ajungem bogati… na si ? Totul facut egoist dispare odata cu disparitia ego-ului. Cum bine facu marele cuceritor Alexandru Macedon, ingropandu-se cu mainile scoase in afara gropii spre a se vedea ce a luat cu el dupa inutilul sau zbucium prin lume… Nimic.

Despre LUCRURILE CARE CONTEAZA nu ne invata uneori nici parintii, scolile nici atat si ne trezim intr-o zi, fata in fata cu clipa sau perspectiva clipei finale si ne panicam gandindu-ne: ce am facut eu pe lume? ce am insemnat eu ? la ce mi-a folosit tot acel zbucium daca eu plec si efortul meu egoist ramane pe aici spre a se risipi ?

Memento Mori, amice… acum, nu maine, nu la anu’, nu in cinci ani – moartea nu incape nici in prognoze si nici in studii de fezabillitate si nici in planuri cincinale si nici in programari din agenda. Moartea e acea sabie asezata vesnic deasupra capului nostru si niciunul nu vom sti cand va fi sa cada.. Insa stim ( eu cel putin stiu asta) moartea si constientizarea palpabilului ei este nu o pedeapsa, ci o necesitate pentru ca omul sa inteleaga adevarata dimensiune a existentei sale pe Pamant. Fara ea, luam mult prea in serios constructiile axate pe materie si am ignora complet adevaratul nostru rost. Exact nu il stim, aflam bucata cu bucata, strabatand lumea, insa e bine sa nu omitem ceva: strabate-o omule frumos sa fii sigur ca nu ai facut altora ceea ce tie insuti nu ti-ar cadea bine…

Cam asta e scoala mea, cam astea nu mi le-au spus nici parintii, nici profesorii; cam de undeva de la memento mori a plecat nevoia mea de a face ceva bun si util, daca tot am ajuns pe aici si de A NU PIERDE TIMPUL IN ZADAR IN CONSTRUCTII DESTINATE IMPLINIRILOR EGOISTE.