Printre clipele tăcerii găsești anormalul în care te cufunzi zilnic. Printre aripile dorințelor de separație, printre picăturile de aversiune - vom găsi simfonia albului suprem. Dorința de a fi, speranța de a rămâne - ultimele doleanțe ale omenirii. Când ești cuprins de acea nimicnicie, acel "nu-mi mai pasă pentru că este inutil", abia atunci devii omul care merită să fii. Când nopțile îți susură să fii cuminte și să dormi ca un bebeluș, conștiința îți șoptește să ieși în mijlocul sălbăticiei și să urli ca un demon, să plângi ca un copil, să visezi ca un muncitor obosit, să te cutremuri de propria-ți nesiguranță ca un frustrat adolescentin și să furi, puțin câte puțin, din nemurirea beznei în care ești integrat...
Uneori devii, uneori ești devenit. Însă, de cele mai multe ori, ești purtat de un val necunoscut, o piedică a ființei care te pretinzi a fi: nu ești stăpân pe nimic, dar ești stăpânit de tot. Numai în acest mod vei putea îmbrățișa neantul, doar astfel poți fugi spre abis, fără să tremuri de frică. Dar păstrezi alura nesiguranței: în această cumplită și abominabilă existență, atât de efemeră și devastatoare din punct de vedere fizic, emoțional, sentimental, psihic etc., ce reprezint dacă nu un fir de praf, o bucățică de carne fragedă, apoi putrezită? De ce arbitrarul destin, sau vreo altă cale nenumită, străbate ceasurile veacului fără a mă include într-un plan mai măreț decât acel banal "trăiește clipa, lasă problemele existențiale pentru geniile pustii"?
De ce sunt aici, și nu acolo? De ce sunt acum, și nu atunci?Veselia se instaurează printre nebuni și inconștienți care simulează demența. Dar conștiinciosul, cunoscând asperitățile vieții și gheara inevitabilă a timpului, se oprește în același câmp deschis, se prăbușește în genunchi și întreabă: "De ce inutilitatea doare, iar prostia sublimă este un scop?" Apoi fuge spre destinul pregătit, de care nici măcar personalitățile istoriei nu au putut scăpa: toți suntem atrași de scopuri mărunte, mediocre, iar capcana speciei nu a uitat nici cel mai ascuns taliban.
Astăzi, cunoaștem cel mai bine concepțiile, cel mai mult durerea, cel mai frumos esteticul, dar am uitat să privim înăuntru, să urmăm perceptul moral pe care îl evocăm în opere de doi lei. Suntem ipocriții istoriei, nefericiții propriilor minciuni deversate pe bandă rulantă, doar pentru a capta atenția cuiva, doar pentru a fi cunoscuți într-o răstimp inefabil pe care Universul nici măcar nu-l observă. Remediul mediocrității: uitarea.Al doilea remediu al mediocrității: lupta cu sinele, inviorarea conștiinței și bunătatea, tone de bunătate și putere de a continua. Restul sunt elementele nefericirii supreme: suntem izvorul propriei decăderi...