mă-ntorsesem cu un iz amar, cu speranțe deșarte și cu un fel de arici la subsuoară, drept gaj pentru efortul pe care îl depusesem, cândva, de dragul unui naufragiat, pe o coastă de elefant. la întoarcere nu m-a întrebat nimeni de sănătate sau de tusea convulsivă care-mi distrugea auzul încet, încet. mi s-a pus în față o cană mare de ceai de sunătoare pe care scria cu litere de-o șchioapă - în ceață cum priveam: pentru eternitate.

- acum, vorbește!
- cui îi pasă de eternitate?

am râs și am tușit mai mult. baliverne sau nu, încerc să mă surprind, uneori, prin gesturi mărunte, cum ar fi leagănul din fața blocului, în care obișnuiesc să mă dau de două ori pe săptămână. lucruri care-mi conferă acea libertate că poți fi martorul unor întâmplări în direct, evenimente pe viu: moartea unui cățeluș spulberat de un tir, mănușile elegante ale vecinului de la trei dus cu targa într-o ambulanță care mergea cu viteza luminii spre cer. poate fi și el un eveniment festiv și de ce nu, să spunem o glosă autentică, de altfel, nimic nu mă mai miră de la o seamă de vreme. ba, mai mult, îmi vin în minte tot felul de chestii de genul: de ce să nu încercăm și noi evantaiul bunicii cu miros de naftalină, să prindem puțin roșu în obraji, să ne imaginăm urși într-o arenă, la circ, apoi clovni, în cele din urmă, oameni. ce diferență ar mai fi, atunci, între un clovn adevărat și un om intrat într-un atac de panică soldat cu o îmbujorare, în timp ce încearcă, în zadar, să dea timpul înapoi pentru a opri un tir. atât de natural, atât de imediat, nu? un impact scontat, între a fi și a nu fi. prima oară a fost a fi. bun. apoi l-au luat cu targa pe vecinul de la trei. scena asta m-a impresionat până dincolo de ce pot eu să fiu ca persoană sau nu, am devenit în acel moment imună la tot, universală, un extraterestru în căutare de cine, ce, cum, când, de ce și nici un răspuns, apoi mi-am dat seama că pluteam între băncuța de lemn proaspăt lăcuită și leagănul ruginit. și, de aici încolo, cum privești în zare, o turturică împușcată în aripă ca în “zâna munților”, doar sunetul acela de scârțâit, de lanț ruginit și enervant care îți perforează timpanul, tusea care-ți umblă ușor, subtil prin plămân ca și când acolo ar fi casa ei dintotdeauna, pe coasta de elefant, vecinul de la trei udând de zor grădina din fața blocului meu cu trompa, direct de la etaj. deasupra cerul și eternitatea noastră.
am tăcut, firește.