De curând, m-am mutat la Valu lui Traian, într-o căsuță cochetă căreia, buna mea prietenă, poeta Georgeta Olteanu, i-a spus când a văzut-o prima dată, „Cetatea Soarelui”, întrucât este îmbrăcată în ceramică portocalie. Pentru că îmi plac florile și fructele, am avut grijă ca în primăvară, să semăn cât mai multe și diverse semințe de flori, dar să și plantez câțiva butași de căpșuni, zmeură, mur, coacăz și agriș. Acum, grădinița mea este plină de flori, care mai de care mai frumoase: petunii cu petale catifelate, regina nopții cu parfum delicat, trandafiri nobili și crăițe cochete, îmbrăcate în rochițe la fel de elegante ca și cele ale dansatoarelor spaniole.Dimineața și în amurg, harnicele albine culeg în coșulețe, nectar și polen pe care îl transportă la stupi. Pe lângă ele, pe corolele florilor se mai găsesc viespi cu acul înfricoșător dar și fluturi, cavaleri șăgalnici, în căutare de dulceața iubirii...
În după-amiaza aceasta(31.08.2011), în timp ce admiram florile care îmi trimiteau parfumul lor suav la fiecare adiere a vântului, mi-a atras atenția un fluture căruia i-am spus, în glumă, „îndrăgostitul tomnatic”. Vara aceasta, florile mele au fost vizitate de fluturi cu aripile pictate în culori vii și pastelate, fiind cu mult mai frumoși decât acest "îndrăgostit ciudat" ce are aripile nisipii. Forma lui este o capodoperă în miniatură, suavele-i aripioare fiind adevărate minuni ale naturii. Preț de câteva minute, i-am admirat mișcările grațioase. La început, a zburat din floare în floare, de la petunii la zorele, de la ele... la florile domnești, iar de aici… la crăițe. Zborul lui unduios semăna cu un tainic dans al iubirii, un ritual al dragostei. Era vesel și vibra de iubire la fiecare sărutare. Într-un târziu, amețit, s-a oprit pe floarea unei crăițe cărămizii.
Oricât de atentă i-am urmărit dansul, n-am reușit să-i descifrez misterisul mesaj. Dar crăița s-a înclinat delicat sub îmbrățișarea lui, de parcă ea ar fi înțeles sublima chemare a dragostei. Astfel, am putut să-l privesc mai îndeaproape. Aripile lui păreau suflate cu pulbere de stele… căci aveau scânteieri diamantine. Nu știu prin ce minune, dar nisipiul s-a transformat într-o nuanță de albastru-cenușiu, asemănătoare cețurilor nordice. Și, cu fiecare bătaie a lor, culoarea devenea mai intensă. Admiram o minune a naturii, fragilă și delicată.
În îmbrățișarea-i tandră, fluturele părea că se contopise cu crăița. Atunci, mi-am spus: poate că și el este un crai! Am să-i schimb numele și am să-i spun, „craiul îndrăgostit”. Când își contempla cu atâta iubire crăița, i-am făcut câteva poze pentru a imortaliza clipa sublimă. Fluturele acesta este un îndrăgostit cu atitudine, un Don Juan zburător...Frânt, de atâta zbor și căutare, Craiul a găsit în sfârșit, ceea ce căuta, atașându-se tot mai mult de floarea iubită..

Mantia nopții a coborât ușor peste tărâmul Cetății Soarelui, învăluindu-i în trena-i țesută cu stele. În zori, l-am găsit în același loc, înconjurat de diamante strălucitoare în care se oglindea creând senzația unui roi spectaculos de fluturi... Astfel, trecu fericit în cealaltă dimensiune…