E noapte și văd partea tristă a vântului.
Somnul e obosit. În surdină…un concert de Bach.
Întreb un țipăt de pasăre cine sunt și-mi răspunde amintirea din tei.
Din amfora întunericului, ca un clișeu ostenit, apare luna.
Năvălește vântul în mine și uit de fluturele care sunt- fluturele din tei.
Pe ape valsează îngeri. Aproape cred că e un vis.
Liane, licurici și libelule.
Pe vârfuri zboară o umbră albă ca un pescăruș nătâng.
Prin gânduri, tăcuții nuferi.
Plutește- n aer puful din cuvânt.
Sunt creangă
și mă rog
la timp…

Ileana Popescu Bâldea