Nimic nu părea să prevestească o astfel de atmosferă. Nici ploaia de cuburi de gheață de ieri din care mi-aș fi putut construi un iglu la mare, nici paradoxala jumătate de aversă de azi.
După zbuciumul romantic trăit în pântecele mașinii, joi, pe la amiază, căci nu mai stătusem, până acum, atâta vreme îmbrățișată în timp ce norii aruncau cu pietre în noi, păreau că găuresc tablele, parbrizul, luneta, scoțând din ceea ce mai eram mici planete care țâșneau pe direcții diferite, ca și când un univers nou se crea din sufletele și din carnea noastră, astăzi, aveam să încerc alte stări trecând prin mai multe planuri deloc imateriale și, totuși, parcă alunecam printr-un tub armonic - un uriaș invizibil care cotea mereu într-un alt sens, paralel cu gândurile mele, cu cât mă apropiam de țintă.
Presentimentele nu te întreabă dacă vrei să le primești. Ele dau buzna și induc agitație. Transpirație. Dușuri calde-reci, ca niște șerpi ieșiți din creieri.
Mătăsuri așezate pe trup, într-o simbolistică a zilei, și câteva bijuterii pentru conexiunea cu zeii. Buchetul de flori în aranjament propriu, cu plasă kaki, și două cărți cu dedicație pe care le ambalasem în funde cu ornamente tradiționale.
Străzile, un soi de pețioluri, porneau ca din ghivece de beton și înfloreau dincolo de pod, în coloristică de sezon: mașini, motorete și biciclete cu numere din diverse zone. Soarele avea ochelari când priveai pe sub crengile plecate ale copacilor aflați în freamăt de cartier.
Goneam și marea părea să arate ca o sepie amenințată.
Niște nori rotofei se înfipseseră în trident, undeva în larg. Brusc, s-au spart în fața mea. Și s-au golit cum se dezbară oamenii de caracter. Potop. Doar ștergătoarele știu cum e să nu mai faci față. Abia întrezăreai luminile roșii ale vreunui dorsal străin. 30 la oră. Zăbava sub folia de apă. Din nou, în micul adăpost de tablă albastră. Și clepsidra enormă care se scurgea picătură cu picătură. Prin mine, parcă.
Șoc. Nicio urmă de ploaie. Oameni răstigniți pe plajă. Ori plimbându-se. Ori, pur și simplu, visând. Și arșița care moare de plictiseală.
Orașul e încins, miroase a copt și aburește pe creștetele existenței.
Mai e un pic. Iată și un loc de priponire. Nu e bine aici fiindcă se blochează roțile. Puțin mai încolo, aproape în față... Uite-l pe Dan. În sfârșit, ne cunoaștem. Intrăm în clădire. O salut și pe Loredana, îi întind florile, cartea noastră. Desigur, am una și pentru Dan. Primesc și eu cărțile lor cu dedicație.
Lumea se adună, se așază...
Începe râsul. Dar, din câte am observat, fiecare avea de dinainte un zâmbet la vedere. Eroii se ridică, eroii sunt citați, criticați, parafrazați... facem schimb de priviri, de înțelegere, de inimi... eroii sunt pe scenă, sunt fotografiați, scanați, iradiați de gândurile noastre, de întrebările: ce simt, cum simt, care e lumea lor?!
O lume în care tristețea se convertește la umor. Aici, fiecare cuvânt înseamnă veselie, zâmbet, neastâmpăr.
Am gustat o seară de cuvinte cu tâlc, șugubețe, de hohot. O seară estetică. Prin simplul fapt că oamenii aceștia sunt frumoși. Desigur, nu vorbesc despre orice frumusețe. Doar despre aceea care rămâne.
Și îi felicit.

(10 iunie 2011)