E foarte ciudată situația. M-am îndragostit iar dupa ce am zis să renunț. Cred că iubirea e mai puternică decât ceea ce ne propunem noi și că orice plan oricât de bun ar fi nu înseamnă nimic în fața alegerilor inimii . Alegeri care se par a fi împotriva oricărei rațiuni . Ba din contră asemenea alegeri pentru mine înseamnă un imens conflict interior. Tristețe, stare de meditație, sunt pus pe gânduri mai mereu: cand mănânc, cand merg pe stradă, când mă duc la cumpărături sau chiar atunci când sunt la baie.
Nu ar trebui să fie iubirea un sentiment de fericire, de siguranță și de cristalizare a unor dorințe intime ? Ei, în cazul meu contrarul pare sa fie la loc de cinste. Mă enervează cumplit. Simt durerea din interiorul meu precum și faptul că mă afectează în tot ceea ce fac. Tot ceea ce fac e conectat la starea mea interioară. Cum se pare că interior sunt într-o letargie ușoară nu mă mir că orice aș face nu se finalizeză cu rezultatele dorite.
Urasc sau mă urasc? Nu știu care din afirmații mi se potrivește. Totuși aș alege-o pe a doua, mă urasc. A fost alegerea mea să iau contact din nou cu ea. Defapt a fost naivitatea mea să cred că sunt destul de puternic să fiu nepăsător. Am crezut că-mi pot controla sentimentele dar din nefericire aflu ca nu sunt înca capabil sa fiu răspunzător de alegerile mele. Iar asta nu-mi spune altceva decât că sunt înca foarte imatur. Nu-mi place să dau vina pe ea. Nu, nici să nu mă gândesc la așa ceva. Ar fi cea mai proastă cale de apararea și în același timp cea mai clară metodă de lașitate pe care aș putea-o arăta. Nu, singurul vinovat sunt eu. Iar toată nesiguranța pe care mi-o provoc prin gândurile că aș putea fi cu ea nu mă face decât și mai “fraier”.
Mă urăsc când văd o urmă de sperantă, o posibilitate de reușită în cea mai neagră situație. Astfel se întamplă și acum. Continui să nutresc speranțe deșarte într-un mediu în care “ratat” este cuvantul care mi se potrivește cel mai bine. Universul ei e unul plin de gauri negre pentru mine, gata să mă facă să colapsez. De câte ori nu am colapsat intrând în acest univers? Acum se întâmplă altfel? Nu, e același fenomen.
Mă las dominat de o amorțeală totală pe care unii o numesc dragoste, eu în situația mea o numesc inconștiență . Principiile univerasale funcționează atât de bine și îmi spun atât de clar cât de mult greșesc în felu-mi de a alege. În primul și în primul rând ce ar trebui să ma asigure ca sentimentele mele sunt pe o cale în care nu o să se întalnească iară cu o gaură neagră și o să mă facă cea mai tristă personă din univers? Conform Principiului ar trebui ca ea să raspundă la dragostea pe care i-o arăt , la pozitia mea de subiect de personă care inițializează procesul de dare și primire. Dau,ofer, arăt, dragote si in consecință ar trebui să primesc frumusețe care nu înseamnă altceva decât pietate, fidelitate, siguranță aș putea zice comunicare permanentă sau și mai bine ea ar putea deveni subiect și să ofere. Oricum nimic din ce am zis mai sus nu se întâmplă. Vezi cât de rău mă pot înșela? Cu toatea astea nici un argument provenit din cea mai bună logică sau principiu nu ar avea vre-un efect asupra sentimentelor mele. De ce? Acum încep să înțeleg de ce se spune ca cine iubește poate ierta orice. De ce nici un argument nu-mi poate îndupleca sentimentele? Pentru că ele au propria ratiune, au propria cauza și propriul efect. Ele au cauza cea mai importantă din univers, iubirea iar efectul lor, viiotorul pe care îl provoacă nu e decât idealul “iubirii”, fericirea in doi. Sincronizarea perfectă și evoluția perfectă a ființei perfecte , androginul, sau mai bine spus familia. Nimic nu ar sta în cale în fața familiei centrate pe iubire. Astfel iubirea nu are nevoie de prea multă logica, ea are propria logica pentru că poate transforma totul în jurul ei , poate face pe imaturi maturi și pe bolnavi sănătoși. Nici psihologia, nici religia și nici o altă șiință nu au putere mai mare decat iubirea. Asta e Principiul Divin. E ata de simplu. Probabil de aceea uneori sunt atat de sigur cand mă gândesc la ea. Deși aș avea motive să o iau la sănătoasa și să mă gandesc la oricine altcineva decât la ea.
Singurul obstacol în fața fericirii? Cred ca nu e vorba de întelegere ci mai degraba de iubire. Totuși să nu uităm că sunt mai multe tipuri de iubire: iubirea de sine, de copii, de frați și surori, conjugală și cea mai putenică…iubirea parentală.
Ha, în primul rând sa nu uit să mă iubesc pe mine, altfel cum aș reuși să o iubesc pe ea?