ce ne lipsește niarne astăzi
mai mult decât ieri iată același
asfințit mă privește fix în ochi
dincolo de munții aceștia mă-așteaptă
într-o deplină nemișcare
tu nu-i vezi decât lăsarea de noapte
dar însângerarea ce i se scurge prin venele
străpunse de alergătura secundei
dar febra care-i contorsionează trupul
spre infinitul de-i întemeiază plecarea
chiar acum
sigur că simt niarne așa cum simt
urma lăsată pe sufletul meu
și pe vorba mea de dragoste
rămasă ca o pată de neînțeles
aș face schimb niarne cu acest asfințit
să mă resorb zilnic până când
voi putea să mă tolănesc pe timpul
avid de dimineți numai atunci
vorbele așezate pe propria-mi indiferență
se vor auzi hăt departe
până în miezul nopții unde sufletul meu
demult se va fi întors la cele lumești


3 aprile 2011