Când eram copilă, ascultam slujba din noaptea de Paște, în curtea bisericii, împreună cu părinții.
Aveam hăinuțele pregătite de mama și erau noi-nouțe. Acel plovărel, acea rochiță, acei ciorăpei și acei pantofiori, îmi dădeau fiori. Primul gând, era că acei pantofiori cu breteluță, o să-mi facă batături, iar eu, cum voi mai merge? Atâta drum era de făcut, iar pașii mei de copil...erau mici.
Obligația noastră, era să ne urmăm parinții, indiferent până la ce oră, la slujba de Paște.
Cel mai frumos moment, pe care îl țin minte în amănunt, era atunci când primeam lumină. Trebuia să păstrăm, cât mai mult timp, flacăra aprinsă. Bătea vântul, iar noi ne adăposteam flacăra. Eram cuminți, liniștiți și concentrați pe lumina aceea. Era frumos, frumos...
Apoi, când slujba se termina, adică spre dimineață, ne întorceam acasă, iar oboseala, era împrăștiată de...acel efort, de a ține lumina lumânării.
Cerul era senin, iar luna împrăștia lumini reci, făcând, peste tot să apară frânturi de imagini ciudate. Într-un târziu, îmi văd umbra, și-mi vine să o calc... Și calc cu hotărâre spre ea, să o pot ajunge. Nu știam ce se întâmplă și de ce nu voi putea niciodata să o calc. Nu știam atunci, că umbra...nu era ființă de atins, de simțit.
Lumina lumânării se stinsese demult.
Continuam să calc îndârjită, spre umbra copilăriei mele...