iubește-ți aproapele ca pe tine însuți îmi repetai de fiecare dată
iubirea era transpirația din palmă și rana de sub pleoapă
cu toate că iubeam cu disperare
nu creștea nici o privire
nici o vorba bună pe care să-mi las capul
pietrele purtau urma somnului
și tăcerea răsăritului

mângâierile mele rănesc
iubirea crește coroană și ochiul sângerează spini
fântânile își strâng apele-n tăcere
și-așteaptă

în palma stângă-ați țintuit înălțarea
inima are un alt diapazon
sunetul iubirii rănește
mâna dreaptă, prinsă sub avalanșa cuvintelor
se răcește a moarte

zborul își pierde aripile sub greutatea întrebărilor
iubirea aproapelui, izvor ce se zbate
sub apăsare
își poartă malurile sterpe pe trepte de cer
umbrele se-mbracă în tăcere
și pornesc colindul
singurătății

degeaba repet: sunteți dumnezei!
pietrele neîncrederii
sunt armele lapidării
ce strivesc aripa