Mă chinuiam să găsesc un răspuns pentru fiecare-ntrebare. Din câți eram, întotdeauna drumul spre celălalt era ocupat cu cuvintele celuilalt.
Ochii mi se bulbucau în mirări pe care le purtam de la unul la altul până când ajungeam să nu mai văd. Certitudinea se clătina în faldurile acestui zigzag, înăsprindu-mi clipele care se vărsau într-un coridor de aer nevăzut.
Toți alergau ritmic. Încercam să mă țin după ei. Coboram scările, mai rapid ca fulgerul treptele cerului îainte să intre în mare.
Din goană prindeam autobuzul. Mi se părea că intram pe poarta orașului în zi de sărbătoare iar sentimentul acesta mă impulsiona să cuprind cu palmele făpturile ce-și arcuiau sprâncenele, întrebându-mă te miri ce. Pentru răspunsuri nu mai era timp.
Coboram în grupuri mânați de pulsațiile interioare având nările impregnate de noi mirosuri de femei și bărbați, fiecare ținându-ne în mâini sentimentele iar cuvintele ni se intersectau pe drum în priviri albastre,verzi , negre sau maro.
Abia când ajungeam la destinație realizam cât de pustiu și lipsit de aer era totul.
Intram în același ritual înconjurată de munții hârtiilor iar cifrele mi se păreau sculpturi din piatră ridicate pe vechile postamente ale cetăților medievale, aceleași simboluri consemnate în cronicile pietrelor semi sau chiar prețioase ale lumii acesteia în care jocul cu materia se reformulează cu noi și noi argumente, rezultatul palpabil fiind o sală, o masă și scaunul din piatră. În mijlocul lor, într-o desăvârșită tăcere îmi spun în gând că, probabil cândva am mai trecut pe aici.
În rest oameni obosiți și aplecați cărându-și în spinare întrebările de la unul la altul până când, timpul ne căra pe toți într-un vagon comun cu geamuri clarvăzătoare. Grămezi de amănunte. Singurul, adevărul flutura netulburat limbile de ceas care ne luau ostatici împreună cu secundele.
Ne sincronizam bătăile în același ritm de alergătură. Da, da, nimeni nu scăpa și nimeni nu știa care era primul. Știam însă că, saltul peste o zi “transparentă” era aproape invizibil cum nevăzut era și timpul.
Alergam, alergam….
Curând ajungeam în piață împovărându-mă cu alte greutăți în timp ce deasupra orașului plutea o lumină din ce în ce mai redusă dar grăbită gata să ia foc la coborârea către apus.
Nimic deosebit în afara acelui ritm, ale acelorași palme gata să cuprindă în căușul lor ce-a mai rămas neconsumat din tihna aproapelui, din drăgălășenia unui puiuț de om sau resemnarea strecurată aproape neobservată în gestul jucăuș al privirilor.
Până să-mi exprim nedumerirea stării, mi-aduceam aminte, îi recunoșteam intuindu-le gândurile.
Instantaneu alergam când în stânga când în dreapta să ne împărtășim cu clipa înmărmurită prefăcută în lacrimă, care și ea, se prelingea mai departe, nu știu de ce și până când.


10 martie 2011