secundele se revarsă-n șiroaie pe ferestre de pe pereți se scurg
tumult în iarbă și se prefac apoi nisipuri oarbe
în orizonturi mute bat liniștea scăpată din ochii deschiși ai lumii
nicăieri nu există un du-te vino ca pe scara din jurul soarelui
diezii și bemolii rotesc cu voluptate simfonii în valuri iar țărmurile
își deschid arcadele-n în aceleași clepsidre unde se adună
toată sămânța lumii
e un alai vâscos de foșnete care se sprijină într-un colț de aer
prăbușind văzduhul cu toți ochii păsărilor din zbor
înjunghiind cu privirile burțile deșertului de nisip nesățios
sunt oarba care-și întinde brațele să-ți mângâie chipul
cărând pe spinare linii frânte de depărtări trec prin vibrațiile ierbii
mă afund în uitare pierzându-mi urmele cunoșterii timide de când eram copil
îmi răsai ca un vânt vuind într-o vreme rece înclinând anii
sporindu-mi și mai mult tăcerea fug din calea dungilor iscate brusc pe
fruntea cerului cad mă ridic scuturându-mi lin amurgul care coboară
pe stâncă lungindu-mi trupul cu propriile clipe mă respiră intuiția pământului
rostogolită pe dragoste mă revarsă definitiv întocmai secundelor pe ferestre…


25 februarie 2011