"De ce nu ma urasti?" ma intreba ea jumate in gluma si jumate dintr-o curiozitate puerila. statea pe canapea in coltul celalalt al camerei. fata ii era umbrita. nu lasa sa vada, dar aproape ca am simtit nesiguranta si regretul pentru raspunsul la care aveam sa i-l dau sarind de pe o silaba pe alta a cuvintelor ei. "Nu te urasc pentru ca nu pot. As fi vrut draga mea, chiar as fi vrut dar vezi tu... nu pot". "Dar de ce? sunt rea, dupa tot ce ti-am facut, tot ce ti-am scris, tot ce ti-am zis?". in secunda aia chiar as fi vrut sa o urasc cu toata fiinta mea. mi-am adus aminte de tot... dar totusi nu am putut. stateam in camera rece si intunecata, unde razele soarelui strabateau doar prin locul scurt dintre perdele,jucandu-se discret pe parchetul tocit de pasii nostri mult prea multi. m-am simtit mai aproape si mai departe de ea ca oricand in acea secunda. poate ca nu o urasc pentru ca nu pot. sau poate pentru ca nu vreau. ne priveam ca niste straini, aceeasi privire pe care am vazut-o o data la cineva si mi-am jurat ca nu am sa o am. dar simteam ca o aveam...daca m-as fi privit in oglinda probabil chiar asta ar fi fost.. probabil ca inspre sfarsit incepi intr-adevar sa te gandesti la inceput, la riscurile asumate, la fiecare nebunie facuta pentru ea, la fiecare data cand am mers pana departe, la poarta albastra a casei ei si apoi m-am intors din drum si... si la multele nopti in care mi-a alergat prin vise,din vis in vis, din noapte in noapte, din rana in rana. dar cum as putea sa urasc pe cineva care e frumoasa ca o dimineata de primavara? cums a urasc pe cinea pentru care as rapi un inger si i-as smulge aripile ca sa o invat sa zbor?