Unul câte unul, reperele demnității românești se strămută în Cealaltă Lume...

Va fi plecat mâhnit,fratele Paraschiv, mâhnit că prea mulți dintre noi am crezut și mai credem că prin căderea formală a comunismului problema libertății este rezolvată, am crezut că reconcilierea națională înseamnă această devălmășie în care trăiesc victimele, torționarii și mentorii acestora, uitând că doar focul mărturisirii și răcoarea iertării sunt cele două puteri care te așează iar în lume...

Din păcate, lucrurile nu stau așa; pentru a deveni lucrătoare și ocrotitoare, libertatea înseamnă mai întâi dreptate și are nevoie de mare îngrijire, este ca un desen pe care trebuie să-l umplem cu trupul unei culori...

Nu a fost așa după 1989...

Aidoma populațiilor inocente, ne-am lăsat ademeniți cu mărgelele colorate ale oaspetelui cu gânduri umbroase, acesta fiind chiar fratele nostru, am fost surzi și orbi la vorbele drepților, care pentru noi au adunat dragostea din milioanele de ani de închisoare...

La plecarea acestui om pe care nu l-au putut înfrânge ori ademeni, îmi vine să exclam aidoma lui Moromete, abătându-mă puțin de la spunerea lui cu năduf:

Paraschive, Paraschive, nesătulule de libertate, mergi pe Cea Lume, și însoțit să fii de lumina pentru care ai suferit atâta, pe care ai cules-o cu migală din lacrămi și din roua câmpurilor. Roagă-te și pentru noi, Frate Paraschive, noi, cei locuiți de un suflet de pripas...

Dumnezeu să-l ierte și să-i odihnească trupul trudit și schingiuit...