Noaptea premergătoare vizitei la Suciu a fost deopotrivă comică și coșmarescă. La 40 de ani nu te mai aștepți să ai emoții de adolescentă care urmează să-l întâlnească Ștefan Bănică Jr. Și totuși aveam. Asemenea unui puști care îl așteaptă pe Moș Crăciun, nu reușeam să adorm. Am încercat să mă uit la câteva filme de acțiune, ceea ce de obicei are un efect soporific asupra mea, dar de data asta trucul nu a funcționat. Până la urmă mi-am amorțit emoțiile cu wisky și am reușit să închid ochii, mai mult beat decât somnoros. Au urmat 5 ore dramatice, în care visele variau de la orgasme culinare la coșmaruri cumplite. Imaginile pregătite cu parșivenie de Suciu un an întreg se amestecau haotic. Suciu la cules de ciuperci, Suciu curățând ciuperci, Suciu măestrind la grătar, Suciu povestind despre alegerea castraveciorilor, Suciu lăudând varza aleasă pentru murat, Suciu anunțând la o votcă că a vânturat butoiul cu varză, Suciu proclamând sigilarea ultimului borcan cu ardei iuți, Suciu descriind plastic legătura inextricabilă dintre rotunjimea și culoarea gogonelei corespunzătoare din punct de vedere gastronomic, Suciu, Suciu, mereu Suciu! Și o scenă care revenea obsesiv, spre disperarea mea: Suciu în fața unei mese întinse, pe care se află toate bunătățile din lume. Așezați la masă, oaspeți mulți, printre care și Dana. Toți îmi fac semne vesele și mă cheamă să mă alătur lor. Apoi Suciu îmi zâmbește sadic, pocnește din degete și toți se reped să înfulece. Încerc și eu să mă năpustesc să îmi iau locul la masă, dar nu reușesc să mă mișc, parcă am picioarele încleiate. Mă apropii cu greu, parcă aș înota în melasă, iar bucatele dispar văzând cu ochii. Suciu le spune ceva mesenilor și toți se întorc spre mine râzând ironic și clefăind din ce în ce mai alert. Suciu ia ultima gogonea de pe farfurie și mușcă din ea demonstrativ, de fapt o devorează din două înghițituri, apoi îmi oferă un rânjet de Grinch și-mi spune ”Nothing left for you”. Doar Dana se ridică de la masă și vine spre mine cu un ardei iute salvat in extremis, pe care care îl întinde spre gura mea flămândă. Mă concentrez asupra ardeiului, nu mai există nimic în orizontul meu existențial decât mâna Danei apropiind legendara murătură de buzele mele, papile gustative urlă de poftă, chiar acum o să mușc din el, o să mă umplu de aroma și gustul așteptate un an întreg, dar în ultima clipă se întrupează în aer asemenea pisicii de Cheshire chipul lui Suciu care deschide o gură imensă și hap! înghite ardeiul cu totul.

După a treia repetare a scenei de mai sus m-am trezit aproape scâncind și molfăind alternativ perna și tăblia patului. Era cinci dimineața. Încă șapte ore până la Suciu, și deja crăpam de nervi și de foame. Am deschis televizorul. Să caut niște știri, mi-am zis, la cum dau aștia numai vești proaste poate mă empatizez cu nefericirea cuiva și uit de Suciu. Realitatea - știri despre ce au mâncat românii de Crăciun, imagini cu șorici și alte porcării. Antena 3 – reportaj despre murături. TVR info – sarmale și voie bună. Dumnezeule! Oricât de imaginativ, pervers și plin de resurse ar fi Suciu și oricât de paranoic eu, îmi vine greu să cred că mi-a organizat o ambuscadă TV la 5 dimineața. Clar, funcționează legile lui Murphy.

Deschid frigiderul. Semipreparatele care păreau atât de apetisante în rafturile de la Mega Image sunt acum anoste și nu-mi spun nimic, dar trebuie să iau măsuri dacă nu vreau să mă aleg cu un ulcer. Mestec absent niște aripioare picante și ciugulesc din salata orientală. Murăturile ofilite din pseudo-salată îmi cresc frustrarea la apogeu. Deja sunt în pragul unui colaps ontologic. Se petrece procesul invers celui din Moartea Căprioarei. Mănânc, mănânc și plâng, doar plâng. Suciule, unde ești tu oare, cu ospățul tău cu tot?!