Momentele de relaxare ucid, treptat, năzuința spiritului spre înălțimi veritabile, spre un "ceva" mai sublim decât aspirațiile primare. Calmul, liniștea, pacea interioare sunt arme tot atât de letale, funcții dominante într-o societate disfuncțională, rebelă doar prin "post-urile blogurilor" și revoltată doar pentru propriul interes. În acest sens, egoismul este caracteristica predominantă, dorința de satifacție instinctuală, de a fi "ghiftuit", sătul și cu burta evidențiată la maxim, îndreptată spre dorința umană, simplă de a trăi într-un perpetuum epicureism...
Redau pasaje din gândurile unei ființe care a dispărut: inconștiența, inocența, delirul fatal revărsate spre norii cafenii, matinali. Floricele de porumb pe câmpii, pe dealuri marginalizate, portocalii. Versurile nu corespund ființei intestine, evanescența prezentă nu relevă suspinele viitorului, ci doar aspirația spre melancolie, nefericire, deces prematur. Cerul nu cuprinde întreaga gamă de inspirații galante, porniri divinatorii, particularizate prin reciful-scop, dar nu spre finalitate. Replicile amintite se conturează în copii infidele ale fricii de trecut, de nostalgia unui temporal captivant, dar și ucigaș prin diversitate, precum și prin acele amintiri masive, zdrobitoare. Amintirile absorb funcții, reliefează conturul unei alte forme temporale, suspină spre vârful muntelui de neatins. Suntem ființe întoarse, mereu, spre aceleași clipe indefinite, dar cunoscute în detaliu: "ce frumos era pe vremea noastră". Dar, în acest fel, nu devenim corpuri inerente, revelații târzii ale unui moment pierdut,dar retrăit again, and again, and again, doar pentru simpla-i funcție bucolică?
Simplitatea face minuni, dar spulberă orice năzuință de diversitate, de spontaneitate. Suntem simpli, suntem mult prea umani, mai mult rotițe ale unui sistem imuabil decât indivizi indispensabili. Dar farmecul unui zâmbet, candoarea unei mâini calde, alinarea unei îmbrățișări pot defini goluri ignorate până atunci. Suntem inferiori doar pentru că suntem umani, sau suntem umani pentru a deveni, într-un final, inferiori? Critica unui țărm ireal, dar concludent prin deveniri, prin atingerea nisipului ud. Da, reprezentăm unități irelevante, dar părinții noului prezent infect, banal, repetabil, deci ucigașul sinapselor nocturne. Iar inferioritatea este percepută prin string-urile apocrife, prin valurile mării nereide, iar restul este înghițit de o realitate crudă, mereu aceeași: suntem aici, dar nu pentru multă vreme...